În apărarea culturii noastre pentru Brangelina, aventurile lui Tiger Woods și alte senzații ieftine de tabloid care ne înfășoară. Inevitabil.

De‑acum, probabil că le‑ați auzit și le‑ați și văzut pe Jaimee Grubbs explicând cât de afectivă, nu doar fizică, era relația ei, pe Mindy Lawton cum descrie o anumită atracție pentru lenjeria roșie, ori pe Jamie Jungers dezvăluind cine a plătit operația ei de liposucție. Le găsiți la toate emisiunile tv de bârfe, în revistele despre vedete sau în cele de scandal.

Și totuși, cine sunt Jaimee Grubbs, Mindy Lawton sau Jamie Jungers? Sunt trei din presupusele amante ale lui Tiger Woods – femei fără nici un alt talent sau realizare vizibilă care să justifice atenția care li se acordă, cu excepția faptului că își expun viața privată, spre ațâțarea interesului nostru. Pe scurt, reprezintă un rezumat al celebrității în vremurile de azi.

FUNCȚIA UMANĂ. Nu e un compliment. „Celebritate“ a devenit un cuvânt întinat, lucru care i se datorează în mare parte eminentului istoric Daniel Boorstin, care a definit situația în „The Image“, descrierea sa din 1961 a ceea ce el a numit involuția Americii. „Celebritatea“, a proclamat Boorstin, „este o persoană cunoscută pentru faptul că este bine cunoscută“. Boorstin scria aceste lucruri în vremuri de mare efervescență culturală, de ascensiune a mass‑media și de strălucire a ceea ce el considera fleacuri.

A plasat celebritatea într‑un context mai larg al unei Americi ai cărei cetățeni erau subjugați de imitații ale realității mai degrabă decât de realitatea însăși – de pretenția de substanță, lipsită de substanță reală. A născocit termenul de „pseudoeveniment“ pentru a descrie evenimente contrafăcute cum sunt conferințele de presă, oportunitățile foto sau premierele cinematografice, care există doar pentru a‑și face lor însele reclamă. Pe celebrități le‑a denumit pseu­doevenimente umane: fațade fără nimic în spate, iluminate de publicitate. De atunci încoace, așa stau lucurile.

Dar avem și altă perspectivă asupra celebrității, nu așa de antică și cu mai puține imputări morale – care ar putea să explice de ce Michael Jackson, Britney Spears, Paris Hilton, iar acum Tiger Woods, sub o nouă înfățișare, par atât de adânc inserați în conștiința oamenilor. Și anume, celebritatea nu este un titlu oferit de presa de scandal, chiar dacă lucrurile așa par să stea, dacă ne uităm la celebrități minore ca Spencer Pratt și Heidi Montag de la MTV, Levi Johnston (care a avut o relație cu fata lui Sarah Palin, fosta candidată republicană la președinția SUA – n.r.) sau cuplul Salahi (ce a încercat să pătrundă la o petrecere la Casa Albă – n.r.).

De fapt, celebritatea este o nouă formă de artă, care face concurență și deseori înlocuiește alte variante tradiționale de distracție precum filmele, cărțile, piesele de teatru și emisiunile tv (sau turneele ocazionale de golf). Ea îndeplinește, în felul său propriu, multe din funcțiile pe care le exercitau toate aceste vechi mijloace, în zilele lor: de pildă, să ne distragă, să ne facă să ne percepem condiția umană, să creeze un fond de cunoștințe comune în jurul căruia să formeze o comunitate. Aș spune chiar că celebritatea este noua mare formă de artă a secolului XXI.

FAIMĂ VS CELEBRITATE. Ca să fiu sincer, nu am scăpat nici eu tentației de a trata celebritatea ca pe ceva banal, atunci când am scris „Life the Movie“, acum 10 ani. Nu le‑am spus celebrităților pseudoevenimente umane, ci „distracții umane“ – nu oameni care trăiau pentru a deveni cunoscuți, ci oameni ale căror vieți păreau dedicate distracției noastre permanente. Potrivit acestei analize, celebritățile nu erau premiate cu notorietate fără un motiv serios, ci pentru că ne furnizau niște povești.

Viața lui Michael Jackson a fost o lungă și fascinantă telenovelă, care a inclus nu numai succesul său artistic, ci și ciorovăielile lui cu familia, comportamentul său excentric, chirurgia plastică, căsătoriile bizare, copiii lui care apăreau mascați, ciocnirile cu legea, bănuielile de consum de droguri și, în final, moartea sa misterioasă. Aceleași lucruri se întâmplă cu viețile lui Britney, Oprah, Brad și Angelina sau ale oricăror alte persoane ale căror activități private ne asigură entertainment.

Dar ceea ce nu am reușit să apreciez acum 10 ani este faptul că distracția umană nu este, pur și simplu, personificarea unui carnaval. De fapt, celebritatea nu este o persoană. Celebritatea este mai degrabă un spectacol vast, cu mai multe personaje – chiar dacă are o singură vedetă –, pe care mass‑media îl preiau din viața de zi cu zi, și nu de pe ecrane sau de pe scenă. Nu există mijloace de comunicare, nu există celebritate. Din punct de vedere tehnic, celebritățile nu au o poveste.

Sunt ele însele o poveste, chiar dacă este de înțeles faptul că noi amestecăm protagonistul cu povestea și folosim acești termeni cu rândul. Acesta este motivul pentru care cineva poate fi faimos, așa cum este Regina Elisabeta a Marii Britanii, fără să fie în mod necesar și o celebritate, așa cum a fost Prințesa Diana. Una are un nume cunoscut, cealaltă, o poveste.

Ca să verificați dacă am dreptate, faceți un test simplu. Așa‑numitele celebrități există ca atare doar atât timp cât trăiesc o poveste interesantă, sau cel puțin una pe care presa o găsește interesantă. Într‑adevăr, chiar și oameni din afara showbizului ori care sunt, în mod normal, necunoscuți pot intra sub reflectorul celebrității dacă trec printr‑o poveste suficient de captivantă. Iată de ce un Joey Buttafuoco (mecanic auto cu apariții în reality show‑uri după ce amanta minoră i‑a împușcat, în 1992, soția – n.r.), o Nadya Suleman (mamă de sextupleți și octupleți, inseminată artificial, ce trăiește din ajutor social – n.r.) sau vreuna din amantele lui Tiger Woods ajung să fie tratate drept celebrități.

Caracteristic, dimensiunea celebrității este direct proporțională cu noutatea și exaltarea pe care o provoacă povestea – cu alte cuvinte, Michael Jackson sau Britney Spears. Atunci când o persoană rămâne fără poveste, sau aceasta se atenuează, celebritatea se destramă – echivalentul situației unui film sau al unei cărți care ne plictisește.

CARACTERISTICILE DISTRACȚIEI. Și asta încă nu justifică popularitatea unei celebrități în această lume, în care poți alege dintre atât de multe povești și forme atât de diferite de divertisment. Aici ar putea avea un răspuns istoricul Boorstin. Una din nemulțumirile lui din „The Image“ se referea la faptul că democratizarea culturii a marginalizat forme de artă mai vechi, care nu mai puteau satisface pe deplin publicul larg. El a dat exemplul filmelor, care au împins romanele spre latura psihologică pentru că au căpătat drept de preempțiune asupra acțiunii, deși filmul este mai puțin capabil să coboare în adâncimea unui subiect. Ceea ce le‑a lăsat romanelor un nou teritoriu, dar cu o audiență semnificativ mai mică.

Un lucru similar pare să se întâmple în competiția dintre celebritate și alte forme de artă mai vechi. Atât de multe din filmele, cărțile, piesele de teatru și programele de televiziune care ne plac au dăinuit pentru că ne‑au furnizat senzația că ceea ce vedem sau citim este real, pentru că ne‑am identificat în așa fel cu oamenii la care privim sau despre care citim încât îi considerăm aidoma noastră sau a fanteziilor noastre, pentru că întâmplările lor au avut asemenea mize, încât ne‑am imaginat că ele chiar contează, pentru că am avut parte de suspans, care ne ținea prinși și așteptam cu sufletul la gură episodul următor. Acestea sunt elementele de bază ale distracției.

EPISODUL URMĂTOR. Având în vedere aceste ingrediente, celebritatea are avantaje imense asupra concurenților mai tradiționali – și mai imaginari. În primul rând, celebritatea nu trebuie să creeze pretenția de realitate – ea este reală. Poveștile sunt preluate din viață, iată de ce sexul, lăsând la o parte inerentele drame provocate de despărțiri și certuri, ocupă prim‑planul istoriilor cu celebrități (la fel ca violența).

Există un frison aproape voyeurist atunci când știi că tot ce se întâmplă nu este simulat, ca în filme. Iar celebritatea nu presupune un efort de identificare – protagoniștii sunt, prin definiție, aproape toți preselectați pe baza faptului că fie ne identificăm cu ei, fie ne atașăm indirect de cauza lor (vezi Superman). Și pentru că evenimentele care le vizează au consecințe reale – oamenii divorțează cu adevărat, ei chiar mor de gripă porcină – există întotdeauna o miză. Nu trebuie să ne suspendăm neîncrederea.

În cele din urmă, celebritatea vine cu un suspans pe care vechile forme de artă pot doar să îl fabrice. Și asta pentru că variantele tradiționale au încheieri – un sfârșit la care ajungi când dai ultima pagină, când se aprinde lumina sau rulează genericul de final. Dar poveștile cu celebrități nu au ultimul capitol. Nu știm dacă Brad și Angelina vor rămâne împreună, vor mai avea copii, se vor înșela unul pe celălalt sau vor decide să intre la mănăstire.

Nu știm ce dezvăluiri vor mai apărea despre Tiger Woods. Nu știm încă nici măcar adevărul despre moartea lui Michael Jackson. Așteptăm mereu episodul următor: următoarea poveste de dragoste, încurcătură cu drogurile, arestare, încarcerare, cădere psihică, sarcină, accident – totul.

BÂRFA UNIFICATOARE. Și toate ne furnizează o satisfacție suplimentară, extraestetică, pe care distracțiile obișnuite le oferă cu greu. Cu mult timp înainte ca celebritatea să‑și atingă apoteoza, marele comentator monden Walter Winchell, care a aprovizionat zeci de milioane de americani cu povești despre excesele și abuzurile celor bogați, faimoși și puternici, a înțeles că celebritatea era baza unei conversații permanente – zilnice, la nivel național – care servea și ca terapie unei națiuni rănite (chiar dacă venea cu un subtext dezlănțuit de răzbunare).

Ajuns la vârful performanței sale în anii ’30, ai Marii Depresiuni, într‑o vreme de anxietate și nesupunere, Winchell a reușit să‑și unifice cititorii și ascultătorii în jurul poveștilor sale, nu numai să‑i distragă de la calamitățile vremurilor, ci oferindu‑le un punct de referință comun care era la fel de puternic ca și simbolismul național promovat de președintele Roosevelt. Winchell ne‑a transformat într‑o națiune de babe bârfitoare.

Această funcție este mai puternică astăzi, într‑o nouă perioadă de nesiguranță și divizare, când americanii nu numai că nu sunt uniți de aceleași politici și valori, dar împărtășesc din ce în ce mai puține experiențe comune. În trecut, televiziunea, filmele, muzica, chiar și cărțile erau surse de coeziune națională. Ratingurile dramatic mai mici la programele tv, audiența mai redusă la filme și vânzările de CD‑uri în picaj au slăbit liantul național. Am devenit o națiune de nișe.

Celebritatea este unul din puținele lucruri care încă mai traversează toate frontierele. Oricât de disparată și de stratificată este societatea americană, toți componenții ei par să împărtășească un angajament intens, sau cel puțin ceva cunoștințe, despre saga lui Brad și a Angelinei sau a lui Jennifer, a oricărui alt cuplu din paginile mondene, ceea ce este, în mod ciudat, reconfortant. Aceștia sunt numitorii comuni ai Americii zilelor noastre, și, într‑un fel, orice cuplu de soiul ăsta este ca Fred Astaire și Ginger Rogers – evident, nu ca talent, dar în felul în care ne furnizează o scăpare și ne oferă un subiect despre care putem vorbi cu toții.

Totuși, această funcție unificatoare parcă ne denigrează filmele, emisiunile tv și cărțile favorite și vrea să le reducă doar la o sursă de escapism absurd sau de subiecte de conversație. Ca la orice formă de artă serioasă, rezonăm la ce e mai bun de aici deoarece ne furnizează lecții de viață sau captează un moment cultural, ne oferă o străfulgerare spre transcendență ori ne stimulează imaginația. Această capacitate o regăsim și la partea cea mai bună a celebrității.

Cele mai complexe filme, ro­mane sau piese de teatru conțin mai multe niveluri de înțelegere și chiar adevă­ruri profunde, și la fel se întâmplă cu cele mai bune și mai durabile istorii despre celebrități – cea a lui Michael Jackson, Ma­rilyn Monroe sau a familiei Kennedy. Aceste teme pot converti o poveste cu celebrități de la fapte la metafore, de la distracție la artă, de la bârfă la roman de aventuri.

SIMBIOZA STATUTULUI. Atunci când citim revistele „People“ și „Us“, ori site‑ul lui Perez Hilton, aflăm lucruri diverse despre bucuria unei noi iubiri și suferințele uneia vechi, despre satisfacțiile de a fi părinte, despre valurile păcatului, pedepsele vanității, neajunsurile și binecuvântările faimei, despre riscurile de a te pierde pe tine însuți și euforia regăsirii de sine și, poate deasupra tuturor, despre lucrurile care contează cu adevărat în viață și cele care nu au importanță.

Ceea ce înseamnă că celebritatea, departe de a fi un artificiu găunos, se adresează deseori diferențelor dintre adevăr și minciună, dintre semnificativ și nesemnificativ. Acestea sunt semnificații pe care ni le explică doar arta. Chiar și istoria cuplului MTV „Speidi“ (Spencer Pratt și Heidi Montag, cuplu tumultuos la tv, apoi și în viața reală – n.r.) are propriul subtext postmodernist despre identitate, reinventare, setea de faimă, invidie, care ne spune ceva semnificativ despre noi înșine și societatea în care trăim, dacă avem tenacitatea de a diseca povestea.

De fapt, am inventat celebritatea și ne‑am încătușat de ea pentru că reușește mai bine să ne furnizeze ceea ce primeam, până acum, de la formele tradiționale de artă și distracție, înainte ca acestea să devină prea moleșite ca să ne mai surprindă sau să devenim noi prea sleiți ca să mai fim surprinși. În același timp, ca într‑o simbioză, mulți protagoniști ai unor povești cu celebrități au devenit destul de sofisticați încât să‑și dea seama că pot veni cu o nouă versiune a poveștii, ca o cale de a‑și susține statutul de celebritate, transformându‑și viața în muncă.

Nu o să știm niciodată cât din excentricitatea lui Michael Jackson era o cale de a‑și duce povestea (și celebritatea) mai departe, deși putem fi destul de siguri că decizia de a relua concertele trebuia să susțină un nou capitol al poveștii: Michael revine! Nu știm cât din comportamentul lui Lindsay Lohan este un mod de a se menține în atenția publicului, atunci când nu are filme care s‑o facă. Și nu știm câte din schimbările bruște din cariera Madonnei și din poveștile ei publice de dragoste sunt o cale de a manipula celebritatea în propriul beneficiu. Cunoaștem doar efectele.

SURSA ȘI PRODUSUL. Pe de altă parte, chiar și oamenii care par să reziste și nu‑și creează povești ce ar putea atrage atenția tabloidelor – o doamnă ca Meryl Streep sau un băiat bun de la Hollywood ca Tom Hanks – sunt atrași în vârtejul celebrității. Nu pentru că viețile lor ar fi mai desfrânate sau mai senzaționale, ci pentru că talentul lor enorm și succesul lor sunt în sine istorii pe care lumea vrea să le asculte sau să le citească. Ziarul „Los Angeles Times“ a publicat recent pe prima pagină un articol despre Streep, care spunea tocmai că este cea mai cunoscută actriță a Americii.

Povestea despre dezvoltarea unui talent și a succesului este un standard în domeniu – totuși, așa cum a descoperit Tiger Woods, o poveste ternă de succes se poate metamorfoza într‑o istorie cu totul diferită, atunci când apar elemente mai lubrice. În orice caz, celebritatea acoperă un spectru larg – nu numai deviații, ci și optimism. Așa că putem pomeni aici o ironie a sorții: în mare măsură, JD Salinger este o celebritate pentru că a creat povești în care reneagă nu numai celebritatea, ci societatea întreagă.

Ca un corolar, istoriile cu celebrități sunt astăzi atât de frapante, de omniprezente și atât de puternice, încât practic copleșesc orice altă formă de artă sau entertainment, chiar și cele în care s‑au consacrat celebritățile cu pricina. Brad Pitt și Angelina Jolie, ca să dăm doar un exemplu, sunt acum mult mai cunoscuți pentru viața lor împreună decât pentru filmele pe care le fac, și nu este nici o îndoială că mai mulți oameni le citesc isprăvile pe site‑urile „Entertainment Tonight“ și „Access Hollywood“ decât le urmăresc filmele.

Putem spune că viețile lor reprezintă o distracție atât de importantă, încât filmele lor sunt acum produsul celebrității mai degrabă decât sursa acesteia. Povestea celebrității lor le pune în umbră munca, iar spectatorii îi acceptă mai dificil drept personaje de film.

MARGARETE INFINITE. Iar celebritatea nu a triumfat doar asupra altor forme mai tradiționale; ca o iederă culturală, și‑a subordonat pretutindeni mijloacele de comunicare. Cum celebritatea este o poveste din viața de zi cu zi, ea are nevoie de reviste, ziare, emisiuni tv și, poate în cel mai înalt grad, de Internet pentru a fi promovată – serviciu pe care toate aceste media îl îndeplinesc bucuroase și din care extrag mari beneficii reziduale.

Ca rezultat, media sunt pline de povești cu celebrități, pe care le urmăresc constant, în așa fel încât notorietatea este astăzi în America ceea ce erau filmele și televiziunea pentru generațiile trecute, doar că într‑un grad mai mare. Este ca și cum ar pluti, mereu și pretutindeni, în eter, iar distracțiile dinainte nici nu au existat. Practic, respirăm celebrități.

Așa că suntem, în ultimul timp, agățați de povestea lui Tiger Woods, iar când ea va dispărea, așa cum se va întâmpla, inevitabil, va apărea altă poveste, apoi alta, și alta, la infinit. Așa funcționează celebritatea – ca un fel de lanț de margarete fără sfârșit, care ne amuză, ne unește și uneori chiar ne educă.