Home»Comentarii » Ai tupeu sa te recunosti ateu?

Ai tupeu sa te recunosti ateu?

2008-03-04 12:00  Money Express

de

Intelectual inseamna si risc, nu doar emfaza si fraze pretioase aruncate pe la dineuri. Avem o incredibila traditie de oameni culti extrem de alunecosi care nu s-au lipit niciodata de vreo eticheta incomoda. Dezbaterea privind statutul materiei religie in scoli sufera in primul rand de neasumarea unor pozitii clare. Stiu, imediat va veni acea replica obosita cum ca nu te poti lipsi de nuante, ca lucrurile sunt complicate. Nuantele insa nu sunt menite sa indeplineasca functia de val protector, ele vin sa rafineze o pozitie anterior asumata. Vorbim atata despre religie si despre lipsa darwinismului in scoli (da, va vine sa credeti, precedentul ministru al Educatiei a semnat scoaterea teoriei evolutioniste din scoli) fara sa precizam de pe ce pozitii venim. N-am auzit o singura voce spunand clar „sunt ateu sau sunt culmea ateismului, nu ma intereseaza deloc ritualul bisericesc de vreun fel“. Este o afirmatie extrem de riscanta pe care prea putini intelectuali si-o asuma, cu exceptia poate a unui mic grup de ongisti sau de tineri intelectuali care se revendica de la stanga de diverse feluri.

Tot revin asupra unui excelent interviu acordat de Ian McEwan revistei „The New Republic“, in care scriitorul abordeaza cu o seninatate debordanta chestiunea ateismului. Citez: „Exista o mica problema cu titulatura de «ateu» – nimeni nu vrea sa fie definit tocmai de valorile in care nu crede. E important ca oamenii care nu au un dumnezeu in ceruri si care nu cred in suprana - tural sa-si spuna credintele in valorile morale, in dragoste, in transcendenta pe care o pot experimenta prin intermediul artelor, muzicii, sculpturii sau mai stiu eu ce. Din moment ce ei nu cred in viata de apoi, s-ar putea ca asta sa-i faca sa dea o mai mare valoare vietii insesi“. Sa reti- nem greutatea observatiei in ce priveste titulatura „ateu“. Cultura religioasa puternica a inhibat, in ciuda laicismului infipt in esenta organizarii sociale de azi, insusi substantivul care-i desemneaza pe cei care i se potrivesc. Principala timiditate a ateului se bazeaza pe faptul ca nu anti-dumnezeismul il caracterizeaza pe el in mod fundamental (asta daca e un individ rational), ci tocmai decizia de a se dedica valorilor palpabile imediate, analizei sale si a celorlalti.

Dincolo de aceasta ezitare esentiala a ateului, exista, bineinteles, si frica demagogica de asumare a lipsei de credinta. Partide mamut care se declara socialiste prin tara asta nu au un singur membru care sa intre in aceasta dezbatere cu fruntea sus. Fug toti care incotro din fata tavalu - gului ortodox. Au revenit, mai agresiv si mai solid decat in anii ’90, imaginile cu preoti gata sa sfinteasca orice. Figuri bisericesti vin si predica intr-o totala poza a smereniei: dar cu ce va deranjam ca ne rugam impreuna cu elevii in scoli, dar cu ce va poate deranja o catedrala intinsa pe hectare in buricul Bucurestiului? Toata lumea credincioasa tipa in numele drepturilor omului, majoritatea isi cere dreptul la dominatie cu armele minoritatilor. Dar asta-i alta poveste.

In Romania, aparitia ateismului ca atitudine normala in spatiul public ar insemna un pas imens. Avem o traditie mai mult decat firava, in ciuda faptului ca, timp de vreo 50 de ani, in vremea comunistilor, toata lumea si-a ascuns credinta prin bisericile dintre blocuri. Pana in ’89, nimeni nu credea decat clandestin. Acum, nimeni nu mai este necredincios decat clandestin. Devii un paria fara sa stii de ce. Pana si tovarasul Iliescu a avut probleme in a-si recunoaste credintele impuse de o ideologie careia i s-a inchinat toata viata. Dar nu pe Iliescu vreau sa-l aud, ci mi-ar placea sa vad ca aceasta problema firava este dezbatuta cu simt de raspundere in spatiul public intelectual. Dominante sunt inca grupurile de dreapta, cu Patapievici si Liiceanu in frunte. Multi inca afirma raspicat ca nu exista intelectualism acceptabil fara liberalism si fara credinta in capitalism. Cu asa credinte ferme e loc intotdeauna si de putin Dumnezeu. Uniformitatea orientarilor in lumea intelectuala romaneasca este uneori inspaimantatoare. Putinele voci care ies din fluviul lenes al mainstreamului par a fi foarte usor de anihilat. Traditia romaneasca dezvaluie mai curand voci anticlericale (ceea ce e cam altceva) sau ateist-mistice (Cioran); in zona ateismului pur nu gasim mai nimic.

Intrebarea „crezi in Dumnezeu?“ e de-a dreptul indecenta, dar uneori e nevoie sa intri in acest joc prostesc pentru a castiga teren in spatiul public. McEwan se minuna la un moment dat de impactul pe care l-a avut asupra publicului american o antologie intitulata „New Atheism“, ideea fiind una simpla: este un sentiment puternic care neaga unul dintre cele mai puternice filoane culturale, dar care, in secolul XXI, inca isi gaseste cu greu o identitate. Nu cred in exporturile „din exterior“, dar si astea sunt utile cand nu avem de facut decat o minima fundatie pentru exprimarea unui sentiment extrem de important: necredinta. Isi are si Romania necredinciosii ei. Din miscarile antireligioase ies uneori si iluminisme esentiale pentru felul in care arata o societate moderna azi.