Home»Comentarii » Isihie si ataraxie

Isihie si ataraxie

2008-06-03 12:00  Money Express

de Alin Fumurescu

Oamenii inca se mai gandesc daca sa se prezinte sau nu la vot, cu cine sa voteze si de ce s.a.m.d. Electoratul mai este deocamdata impartit intre simpatizantii care spera ca „de data asta va fi altfel“ si cinicii pentru care „toti sunt o apa si-un pamant“. Peste cateva saptamani, o asemenea distinctie nu-si va mai afla rostul – pana la urmatoarele alegeri, cand circul o va lua de la capat. Pana aici, s-ar putea crede ca „tin“ cu partida cinicilor. Statistic vorbind, intre idealisti si cinici, ultimii au de cele mai multe ori dreptate. Vorba turcului: „Daca te culci pe jos, n-ai cum sa cazi din pat“. Ma grabesc asadar sa precizez ca o asemenea impresie ar fi la fel de eronata ca si aceea ca as „tine“ cu tabara idealistilor. Sau ca m-as plasa undeva la mijloc. Ca tot omul, am si eu momentele mele de cinism si cele de visare. Incerc, insa, din rasputeri, sa le am pe amandoua DEODATA.

N-am inventat eu gaura de la macaroana. E o practica veche – daca nu de cand lumea, atunci macar de la filosofia greaca si calugarii isihasti. Cand Aristotel in „Etica“ sa vorbea despre virtute ca „mesotes“ – media/mijlocul exceselor, multi au luat-o (si inca o mai iau) ad literam, ca fiind o simpla medie cantitativa: aduni, tragi linia si faci socoteala. Nu e bine sa nu mananci deloc, nu e bine sa mananci prea mult, deci virtutea – in cazul alimentatiei – o reprezinta moderatia. Virtutea aparea (si inca le mai apare multora) ca o moderatie: nici prea mult, nici prea putin. In „panseuri“ de genul asta se puteau (si se pot) regasi multi (n-ati auzit-o pe aia cu „viata-i viata”?). Daca doar atat l-ar fi dus mintea pe Stagirit, ma indoiesc sincer ca ramanea in istoria filosofiei. In realitate, la Aristotel, diferenta intre „mesotes“ si excese e una predominant calitativa si esentiala din cel putin doua motive: (1) nu toate excesele au moderatie – nu pot viola sau ucide putin – si (2) daca exista un „mesotes“ al excesului, reciproca nu e valabila – exces al „mesotesului“ nu exista. Mai simplu: daca a manca moderat e o virtute, nu e pentru ca s-ar afla cumva la ipotetica jumatate a drumului dintre infometare si lacomie, ci pentru ca intentia este buna, i.e., a trai sanatos. La Aristotel, natura oricarei actiuni se arata in scopul final. In menirea sa. Menirea calului e sa alerge, deci calul isi va afla adevarata natura nu in momentul in care e manz, nici cand e gloaba, ci in clipa in care (iertata- mi fie licenta) mananca jaratec. (Asta in filosofie se numeste teleologie, de la telos = scop, menire, dar asta are mai putina importanta.)

Imi veti spune ca „ala“ era filosof si ca pe noi ne intereseaza mai mult oamenii decat caii. Ei bine, calugarii isihasti nu erau filosofi si alt interes in afara de mantuirea omului nu aveau – si, totusi, au ajuns la concluzii asemanatoare. Or, cand un om isi petrece cateva zeci de ani in pustie, mancand doar paine si apa, gandindu-se si traind doar asta, ii poti acorda macar prezumtia ca ia lucrurile in serios. „Isihia“ e un termen grec care inseamna „pace“ sau „liniste“. In cazul calugarilor, era vorba despre pacea inimii – despre abilitatea (care se dezvolta in timp si cu multa stradanie, multa rugaciune si putin har) de a putea evita nu doua capcane, nu doua excese, ca la Aristotel sau la votantul modern, ci sase: din fata si din spate (sa te „grabesti“ spre mantuire sau sa nu faci nimic), de la stanga si de la dreapta (sa disperi sau sa fii prea increzator in bunatatea Domnului), de sus si de jos (sa te gandesti prea mult la ceea ce ai facut bine sau rau). Asta NU e „moderatie“ – in afara de cazul in care traiul sihastrilor poate fi considerat moderat – ci cautare, nici cinica, nici idealista, a dreptei masuri. E traitul nu in functie de „asa imi vine“, ci de „asa as face daca as muri peste cinci minute“.

Va pare fortata comparatia dintre sihastru si votant? Este si nu este. Ceea ce reprezinta sihastrul in planul mantuirii personale reprezinta votantul in planul „salvarii“ civice. Ambii cauta „solutia“. Diferenta dintre „mantuirea mare“ si „mantuirea mica“, in loc sa ne sperie, ar trebui sa ne responsabilizeze mai mult. Daca am trage mai des cu ochiul la „fratele mai mare“, poate nici noi, „fratii mai mici“, n-am avea atatea de patimit. Sau poate c-am invata sa ne purtam patimile mai bine. Daca am constientiza capcanele din fata si din spate, de stanga si de dreapta, de sus si de jos, am invata, poate, cum am putea fi DEOPOTRIVA idealisti si cinici cand vine vorba despre vot.

Si-am mai invata de la calugarii isihasti ca, pentru cei aflati in cautarea „pacii inimii“, nici un pericol nu este mai mare decat cel al ataraxiei. „Ataraxia“ (tot grecii, bata-i vina) este lehamitea de tot si de toate – inclusiv de propria-ti lehamite. Nu e moderatie, nici macar cinism nu mai e, ci e moderarea moderatiei si cinsimul cinismului. Parintii pustiei ziceau ca asta e ultima incercare a celui aflat pe drumul mantuirii. Pentru votantii care suntem, in cautarea mantuirii mai mici, ar trebui sa ne puna pe ganduri faptul c-am inceput procesul de la coada la cap.