Farsa postuma

• Foto

Guvernantii argentinieni au vrut sa faca un exercitiu de imagine incercand sa repatrieze osemintele lui Jorge Luis Borges. Foto Photoland/Corbis

Blestemati si marginalizati in timpul vietii din pricina obiceiurilor proaste, exceselor, violentelor si provocarilor lor, omagiati apoi de „ambasadori si primari“, se aleg cu busturi si placi comemorative precum cea pe care „guvernul francez (sau a fost cel englez?)“ a amplasat-o la numarul 8 pe Great College Street, in Camden Town, Londra, pe casuta extrem de modesta in care poetul beat, barbat in putere, si adolescentul insolent si genial „au locuit, au lucrat, s-au iubit“ cateva saptamani, bucurandu-se de o libertate pe care ulterior aveau s-o plateasca foarte scump.

Din poezia lui Cernuda transpar: furia inghetata – tradusa in imprecatii moderate –, disperarea, dispretul si, ca o paranteza de soare in mijlocul furtunii, imagini delicate de compasiune fata de destinul acestui cuplu de provocatori pe care posteritatea – politicienii, demnitarii culturali, snobii si establishmentul in general – il recupereaza pentru patriotismul si orgoliul national, eludand astfel tot ceea ce in timpul vietii trezea scarba si ura, prin respingerea moralei, a religiei si a valorilor demult instaurate.

Mi-a venit in minte aceasta poezie auzind ca guvernul argentinian isi propunea sa repatrieze ramasitele pamantesti ale lui Jorge Luis Borges din cimitirul Plainpalais din Geneva, unde se odihnesc – o piateta draguta si primitoare, care seamana cu orice numai cu un cimitir nu –, pentru a le aduce la Buenos Aires, in pretentiosul cimitir La Recoleta.

Proiectul a fost prezentat in Congres de catre deputata peronista Maria Beatriz Lenz si, cum partidul ei detine majoritatea parlamentara, ar fi fost aprobat cu siguranta: cum sa piarda ocazia legislatorii respectivi sa faca iar o baie de cultura? Astfel, totul parea bine pus la punct pentru uriasul spectacol grotesc: cadavrul lui Borges, inaltat pe altarele patriei nepieritoare de catre un guvern care reflecta in chip emblematic tot ceea ce viata si opera lui Borges resping si ridiculizeaza: demagogia, populismul, prostul gust si vulgaritatea.

Maria Kodama, vaduva scriitorului, s-a opus repatrierii, invocand faptul ca, la sfarsitul vietii, Borges, aflandu-se in deplinatatea facultatilor sale mintale, a decis sa paraseasca Argentina pentru a muri in Elvetia, o tara in care traise si studiase in adolescenta si pe care a indragit-o mereu foarte mult. „In democratie, a declarat ea, nici o persoana din nici un fel de partid nu poate dispune sau nu poate incerca sa dispuna de trupul unui om – care este lucrul cel mai sfant – in detrimentul altei persoane care si-a consacrat si continua sa-si consacre viata lui, iubindu-l“.

Maria Kodama are, fireste, toata dreptatea din lume, dar poate c-a dat dovada de un optimism excesiv calificand drept „de mocratie“ acel sistem sui generis in care, la fiecare alegeri si dispute, puterea se imparte intre cateva factiuni si bande peroniste, in fata jalnicei neputinte a micii opozitii. Oricum, in patria lui Borges au ramas destui argentinieni culti si decenti care au sprijinit-o pe Maria Kodama, impiedicand producerea acestui ultraj postum impotriva celei mai ilustre personalitati intelectuale nascute in Argentina. Si, intr-adevar, deputata Maria Beatriz Lenz si-a retras proiectul, cel putin deocamdata, dar nu e imposibil ca cineva sa-l repuna pe tapet in viitor. (In Peru, din cand in cand cate un deputat propune repatrierea ramasitelor pamantesti ale lui Cesar Vallejo.)

E drept ca imprejurarile au facut din Borges o „glorie nationala“, fiindca asta e soarta care-i asteapta pe toti oamenii care prin talentul, calitatile si geniul lor fac un mare serviciu umanitatii in stiinta, arta ori literatura: sunt imediat nationalizati, devenind motive de exaltare patriotica. Dar marile talente nu sunt „produsele“ unor tari, si de aceea nici Borges nu e un „produs“ argentinian. Ele sunt rodul unui melanj aproape insesizabil de idei, imagini, poezii, romane, eseuri, sisteme filozofice, teologii, provenind din multe limbi si culturi, din atmosfera stimulanta a unei familii, a unui grup de prieteni si cunoscuti, dar mai ales al unei inclinatii sau har personal, unic si exclusiv, de a visa, a plasmui, a asimila marile creatii literare, oranduind cuvintele limbii spaniole in fraze, pagini si carti de o precizie extraordinara si de o frumusete neasemuita.

De aceea, la fel ca Shakespeare, Goethe, Cervantes si atatia alti creatori eminenti, Borges nu apartine Argentinei, ci tuturor celor care il citesc si raman uluiti de imaginatia, cultura lui literara, eleganta, ironia si modul lui superb de a folosi limba noastra, impunandu-i rigoarea limbii engleze si inteligenta limbii fanceze, fara a pierde insa vigoarea aspra a limbii spaniole.

Borges si-a parasit tara fiindca, asa cum li se intampla multor scriitori care renunta la patria lor, era pesemne scarbit de ceea ce se petrecea acolo sau pur si simplu era satul sa fie „o glorie nationala“ (dupa ce fusese un ilustru necunoscut, pana ce Franta, Europa si Statele Unite le-au atras atentia argentinienilor ca aveau un geniu la ei acasa) sau fiindca la batranete, asa cum se zice ca fac elefantii cand simt ca li se apropie sfarsitul, a cerut sa-si petreaca ultima etapa a vietii si sa moara acolo unde a fost – sau a crezut c-a fost – fericit, citind intruna, invatand limbi straine si devenind sobru, moderat, corect si modest, calitati devenite permanente in viata lui privata.

A fost o decizie perfect legitima, iar cei care-l admira cu adevarat pe Borges – nu politrucii ignoranti, nici jurnalistii semianalfabeti care fac si ei bai de cultura, facand trafic cu geniile – trebuie s-o respecte. Era nedemn sa fie folosit drept argument, pentru a justifica repatrierea, un citat din Borges, formulat intr-un interviu, conform caruia ar fi vrut sa fie inmormantat in cimitirul La Recoleta, la fel ca stramosii lui. Oare nu se stie ca oamenii, spre deosebire de pietre si animale, se mai si razgandesc? Daca bietii de ei l-ar fi citit pe Borges, ar fi stiut ca el s-a razgandit de nenumarate ori si in privinta multor altor lucruri (desi niciodata din comoditate sau oportunism).

Ultima decizie e cea valabila. Cea care l-a facut, cand era deja un batran recunoscut si omagiat (dar devorat de boala), sa lase totul deoparte si, ca un adolescent dezamagit, sa ia totul de la inceput intr-o tara unde va fi intotdeauna un necunoscut, in acel oras anodin, neinsemnat, poliglot si prosper al lui Calvin. Acolo unde, printre biblioteci, sali de curs, carti si limbi straine, a inceput sa fie Borges. Este un loc bun pentru odihna scriitorului cel mai international si mai cosmopolit care, in chip paradoxal, a fost intr-un fel si un provincial visceral, un plasmuitor fascinant, un erudit nepasator in fata eruditiei, un batran-copil timid, adesea ursuz, ce nu s-a maturizat niciodata, neputand fi astfel corupt.

Un sfat, prieteni scriitori: nimeni nu va poate pune la adapost operele de viitoare manipulari, deformari si ultragii. In schimb puteti preveni farsele postume ca aceea – care s-a declansat si, din fericire, a esuat – impotriva osemintelor bietului Borges. Cereti sa fiti incinerati, iar cenusa sa va fie imprastiata in locuri inaccesibile, cum ar fi padurea ori marea! E de mii de ori mai bine sa hranesti pestii sau pasarile decat canibalii lipsiti de scrupule, care se umfla cu ramasitele trupesti ale talentatilor condeieri!