Home»Rogozanu » Ai făcut liceul în comunism?

Ai făcut liceul în comunism?

2009-09-29 12:00

de

Se strânge familia (tata milițian, mama și un copil isteț) și începe să discute posibilități de asasinare a animalului. Acțiunea se petrece în anii ’80. Moartea trebuie să fie lină și mai ales silențioasă, „ca să nu afle vecinii“. Râsul în sala în care am văzut filmul a atins cotele unei comedii cinstite americane. Aventura se termină pe măsură, cu o explozie. Detaliile întrețin hohotul, totul e făcut ca la carte.
Însă, printre hohote, întrebarea banală care m‑a însoțit tot filmul a fost: cât din ce vedem este o traducere a zilelor noastre? (Cel mai mult îl apreciez pe Mungiu pentru priza la real pe care o are. Și când făcea „Occident“, și când a trecut la noua și complet diferita față din „4,3,2“, Mungiu a știut să vândă exact când trebuie și să împacheteze perfect un subiect.)

Se împlinesc 20 de ani de la ieșirea din perioada închisă, neagră, demonică sau cum mai vreți să‑i spuneți. Principalele dezbateri se vor purta în jurul revoluției, în jurul culiselor acestei schimbări radicale. Mungiu pune întrebările simple, cele pe care nu are sens să le discuți la televizor. E adevărat, cu patru filmulețe inegale ca putere de convingere: mai sunt patru regizori în echipă, Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Răzvan Mărculescu și Constantin Popescu.

Episodul „Legenda polițistului lacom“ este punctul culminant. „Legenda activistului“ are însă un potențial de râs delirant – eu am făcut‑o înlocuind în minte situația întâlnirilor de partid cu un team building obișnuit. Niște „șefuți“ și subordonați rămași prizonieri într‑o învârtitoare, iată cea mai frumoasă metaforă a team buildingului din zilele noastre. Sper că nu‑mi veți sări în cap pentru că aș subestima grozăviile comunismului.

Cristian Mungiu însuși (născut în 1968) de­clară că, pentru puzzle‑ul „Amintirilor“, a căutat regizori din generație cu el, care să fie posesori de „experiență“ sub comunism. Or, decrețeii au o altfel de privire asupra ceau­șis­mului, mult scrâșnit din dinți, dar și multă nostalgie. Anii ’80, cenușii cum vor fi fost ei, nu au fost duri prin represiune directă, ci prin lipsuri exasperante. Nu au avut lașitățile și erois­mul anilor ’50, sunt oameni care au declarat că se putea discuta cu Securitatea, că presiunea era mult diferită de începuturile agresive ale regimului Dej. Cert e că decrețeii, generație din care și Mungiu face parte, și‑au petrecut ado­lescența în comunism și asta se vede. Sunt foarte atenți la mistificări, sunt oameni care au trăit dezamăgirile libertății la vârste fragede, dar care s‑au și bucurat cel mai mult de ieșirea din colivie. Erau cel mai bine pregătiți pentru libertate și popcultură, au fost și foarte vulnerabili la buldozerele realității care au venit să niveleze terenul postcomunist.

Cum definim un individ? După cum și‑a petrecut copilăria sau după cum și‑a petrecut adolescența? Psihologii spun că prima, eu spun că a doua. Ca să fim mai împăciuitori, am putea conveni că, pentru fiecare, copilăria configurează mai ales conduita intimă, dar adolescența ne modelează caracterul, mesajele pe care vrem să le transmitem societății. Generația Daneliuc, de exemplu, vede totul mult mai negru. Generația decrețeilor are o viziune întunecat‑umoristică asupra situației. Generația mea, cei care au făcut liceul după ’90, are obsesii mai ales legate de anii respectivi, de primele traume legate de piață, tranziție, democratizare agresivă și mai mult trâmbițată. De aceea spun că Mungiu, de exemplu, filtrează prezentul mult mai bine prin experiența anilor ’80. Am văzut și partea a doua din „Amintiri“, „Dragoste în timpul liber“ (va intra în cinematografe în octombrie), și mi se pare o palmă dată mitologiei pop‑comuniste din anii tinereții mistificați de „Liceenii“. Această parte a doua e poate cea mai sensibilă bucată cinematografică românească pe care am văzut‑o în ultimii ani. Pe de o parte, cum spuneam, liceenii uteciști nesuferiți sunt loviți de ziduri în filmul despre „vânzătorii de aer“. În același timp, mă răzbună și pe mine din generația cu „Liceenii rock’n’roll“, o mistificare, de data asta, nouăzecistă.

Decrețelul Mungiu a devenit ochiul diabolic al generației sale. Traduce perfect spiritul celor din val cu el. Comunismul este unul optzecist în care mizeria e mică, fără glorie și cu atât mai dureroasă – cam cum era la scriitorii optzeciști. Mai mult, filmul este un filtru perfect pentru cei care nu au trăit complet acele vremuri: se poate ușor elimina cadrul (de multe ori abia schițat) comunist și aplica matricea peste prezent. Veți râde atunci, poate, și mai bine.

P.S. Plus o mică bucurie de moldovean fără accent. Accentul moldovenesc a redevenit limba oficială a comediei și a povestirii, grație lui Porumboiu și Mungiu.

---

Jurnalistul Costi Rogozanu este autorul cărților „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“