Home»Cover Story » COVER STORY: Zidul - înainte și după douăzeci de ani

COVER STORY: Zidul - înainte și după douăzeci de ani

2009-11-17 00:00

de Stefan Theil

 

1989
Sfârșitul istoriei

În urmă cu 20 de ani, cu câteva luni înainte ca Zidul Berlinului să cadă, gânditorul politic american Francis Fukuyama prezicea „nu doar sfârșitul Războiului Rece... ci și sfârșitul istoriei, așa cum o știm noi; capătul de drum al evoluției ideologice a omenirii și universalizarea democrației liberale occidentale ca formă de guvernare umană“.

Greșea, firește: pentru orice epocă din istorie s‑a vorbit de „un sfârșit“. Cu greu s‑ar putea spune că democrația liberală e cea care inspiră forțe politice precum khomeinismul iranian, jihadismul global, așa‑numitul caudillismo al Americii Latine, neo‑țarismul Rusiei. Dar cum e cu Europa?

EUROPA DE IERI. Prăbușirea monstrului de 3,7 metri înălțime din mijlocul Berlinului, pe 9 noiembrie 1989, a adus – sau, mai corect spus, a încheiat – transformarea istorică a vechiului continent. În 2.000 de ani, Europa a fost sursa a tot ce a fost mai bun și a tot ce a fost mai rău în istoria omenirii. A inventat, practic, tot ce contează astăzi, de la filozofia greacă la dreptul roman, de la Renaștere la fax. Dar aceeași Europă a fost tărâmul din care au erupt cele mai ucigătoare războaie ale lumii. Aici, nu în altă parte, au fost inventate cele mai criminale dintre ideologii – comunismul, fascismul, nazismul, desăvârșite cu gulaguri, Gestapo și Auschwitz.

E o istorie care s‑a încheiat cu adevărat prin căderea Zidului Berlinului.

S‑au dus pentru totdeauna milioanele de soldați care populau hotarul trasat între Marea Baltică și Marea Neagră, la fel armele. Francezii și germanii nu se mai bat pentru Alsacia și Lorena și e imposibil să ne mai imaginăm o nouă partiție a Poloniei, crimele în masă în numele lui Dumnezeu, valurile masive de refugiați – zeci de milioane – care au străbătut în lung și în lat continentul în secolul al XX‑lea. E adevărat, am văzut curățarea etnică din Balcani – dar, dacă vorbim de proporții și o comparăm cu ceea ce puseseră la punct Stalin sau Hitler, a fost doar o industrie măruntă, una falimentată rapid de forțele aeriene americane.

 

EUROPA DE AZI. Europa post‑Zid a ajuns să însemne, în acești 20 de ani, pace, democrație socială și UE; profeția lui Marx s‑a adeverit, în sfârșit: după ultima bătălie a luptei de clasă, „puterea asupra oamenilor“ a prevalat în fața „administrării lucrurilor“. Logica reglementării a înlocuit‑o pe cea a revoluției, statul bunăstării a câștigat în fața statului războinic. Marx a greșit doar timingul; între Manifestul Comunist și căderea zidului au trecut 140 de ani.

Dar a meritat așteptarea. Zidul a căzut fără vărsarea de sânge la care ne‑am fi așteptat; URSS e primul imperiu care a murit în propriul pat, aproape fără să se fi tras un foc de armă. Revoluțiile tradiționale duc la contrarevoluții, la noi runde de represiune, la noi revolte: ciclul s‑a rupt însă în 1989 – o premieră miraculoasă care anunță, probabil, un alt viitor. Da, încă sunt conflicte în Europa, dar nu de genul celor care să arunce istoria în flăcări.

Ciocnirile de azi țin mai degrabă de taxe și cheltuieli guvernamentale, de ora‑limită de închidere a magazinelor, de controlul exercitat de Bruxelles asupra statelor naționale, avorturi, căsătoria între persoane de același sex. Politica n‑a fost abolită, dar cu chestiunile cu adevărat sensibile s‑a făcut outsourcing către tribunale – departe de stradă și chiar de parlamente.

EUROPA DE MÂINE. Sigur, nu căderea zidului a creat această „minunată lume nouă“; doar a catalizat‑o și a ratificat‑o. De aceea ziua de 9 noiembrie 1989, simbol al unei revoluții cu atât de puține victime, merită un monument în fiecare capitală de pe continent. Spre deosebire de 1789, anul Revoluției Franceze, promisa libertate chiar a fost câștigată. Spre deosebire de 1919, când pe continent au erupt revoluții care au declanșat contrarevoluții totalitare, 1989 a pus cu adevărat capăt celui mai întunecat capitol din istoria europeană. Nu e rău, dacă ne gândim că totul a pornit, acum 20 de ani, cu un funcționar est‑german agitat care se uita fix în camera TV și anunța că da, est‑berlinezii puteau trece liber în Vest – începând chiar de‑acum.

E adevărat, istoria își continuă marșul însângerat în restul lumii. Dar cine vrea să știe cum se poate să pui lin capăt la asta n‑are decât să vadă cum a reușit Europa să facă așa ceva cu 20 de ani în urmă.

EUROPA DIVIZATĂ
Să nu uităm niciodată

Vreme de trei decenii, Zidul Berlinului – a cărui denumire oficială a fost Antifaschistischer Schutzwall, în traducere „zidul de protecție antifascistă“ – a fost cel mai puternic simbol al Războiului Rece și, implicit, al Europei divizate.

• 1949 - La patru ani după partiția Berlinului între aliați și sovietici sunt formate cele două state germane
• 1952 - Îngrijorate de migrația spre vest, autoritățile din RDG închid granițele
• 1961 - Trupele est‑germane încep să îngrădească sectorul răsăritean al Berlinului cu sârmă ghimpată; la 13 august începe construcția zidului
• 1963 - Președintele american John F. Kennedy vizitează orașul divizat, rostind câteva cuvinte rămase în istorie: „Ich bin ein Berliner“
• 1989 - ianuarie: președintele est‑german Erich Honecker spune că zidul poate rămâne în picioare încă 100 de ani; august: mii de est‑germani ajung în vest prin Ungaria; 9 noiembrie: au­to­ritățile RDG cedează, deschizând punctele de frontieră din Zidul Berlinului
• 1990  - La 3 octombrie are loc unificarea celor două Germanii

 

Cifrele Zidului

E greu de prins o istorie întreagă în câteva cifre; iată doar câteva, unele care arată că Zidul Berlinului a fost, de fapt, zidul unei închisori mari cât o țară.

• 13 august 1961 - Autoritățile est‑germane încep construcția zidului, în încercarea de a opri migrația spre Vest.
• 3,5 mil. - Numărul est‑germanilor – reprezentând 20% din populația RDG – care au emigrat în Germania de Vest înainte de înălțarea zidului.
• 155 km - Lungimea Zidului Berlinului; un sfert din zid – o porțiune de 43 km – secționa orașul de la un capăt la altul.
• 5.000 - Numărul estimat al celor care au reușit să treacă zidul după construcția acestuia; se estimează că grănicerii au ucis între 100 și 200 de oameni care încercau să evadeze în RFG.
• 13.000 - Numărul est‑germanilor care au părăsit țara într‑o singură zi, la 23 august 1989, trecând în Ungaria, care deschisese frontiera cu Austria.

---

 

2009
Superputerea tăcută

Criza economică ar putea aduce în prim‑plan o Europă mai puternică decât America.

E la modă zilele astea la Washington, Moscova și Beijing să spui că Europa e un continent îmbătrânit, intrat în declin terminal. Un think tank moscovit descrie Europa, într‑un raport din iunie, ca fiind slabă în fața puterii rusești, în vreme ce previziunile despre schimbările de echilibru global făcute anul trecut de U.S. National Intelligence Council vorbesc despre UE ca despre „un gigant împiedicat“, măcinat de „fricțiuni interne“.

Sunt ușor de înțeles astfel de judecăți. Da, UE e divizată azi pe diverse chestiuni, de la cum trebuie gestionată relația cu Rusia până la viitorul NATO. Băncile europene au încă în propriile contabilități mai multe active toxice decât cele americane. Cu Marea Britanie, Franța și Germania urmărindu‑și propriile obiective de politică externă, ideea unei Uniuni capabile să transforme propria mărime și bunăstare într‑o „hard power“ pare la fel de îndepărtată ca și pe vremuri.

MAI BINE CA NICIODATĂ. Dar astfel de critici nu iau în calcul o realitate izbitoare. În vreme ce America și Rusia sunt umilite de criza economică iar China și India rămân preocupate de problemele lor interne, Europa o duce mai bine ca niciodată. La exact două decenii de la căderea Zidului Berlinului avem un continent complet transformat: Europa e mai unită, mai prosperă și mai sigură decât a fost vreodată în întreaga sa istorie. Anul acesta, a depășit Statele Unite în materie de bunăstare, potrivit Boston Consulting Group.

Se estimează că la anul populația Europei va atinge pragul de jumătate de miliard și că PIB‑ul european aproape că va atinge PIB‑urile însumate ale Statelor Unite și Chinei. Criza a transformat brandul de capitalism mai soft, mai reglementat al Europei într‑un model pentru restul lumii – până și pentru SUA –, iar jumătate de duzină de țări vor să se alăture Uniunii pentru a fi la adăpost de furtuni. Criza însăși, dincolo de efectele teribile pe care le are asupra economiei europene, a întărit în mod neașteptat coeziunea continentului, la fel cum a făcut‑o și recent ratificatul Tratat de la Lisabona.

Dincolo de propriile granițe, UE oferă acum mare parte din ajutoarele de dezvoltare pentru restul lumii și are 71.000 de soldați staționați în diverse locuri – locul doi după America. Asta nu înseamnă câtuși de puțin că n‑ar fi destule chestiuni în care Europa e divizată sau reacționează mai slab decât ar putea. Și totuși, UE arată tot mai bine – pe zi ce trece.

PROFEȚII NEÎMPLINITE. Previziunile despre decăderea Europei au o lungă istorie – refuză să se materializeze însă. În anii ’80, se vorbea peste tot de euro‑scleroză, o maladie mutilantă care avea să aducă creșteri economice mici și șomaj ridicat. Dar țările europene au pornit de‑atunci într‑un maraton al reformelor care a adus în principal o relaxare a legislației muncii și creșterea competiției, iar toate astea au generat cu 9 milioane de locuri de muncă mai mult decât au reușit Statele Unite în perioada 2000–2008, deci o rată a șomajului mai mică (8,9% în septembrie, față de 9,5% în Statele Unite).

În anii ’90, prăbușirea comunismului și dispariția amenințării sovietice i‑au făcut pe unii să prognozeze declinul NATO și reîntoarcerea vechilor fantome naționaliste. Fantomele au reapărut, pentru scurt timp, în Balcani. N‑au reușit totuși să împiedice Uniunea să lanseze un larg proces de extindere spre est – numărul statelor membre e mai mult decât dublu față de cel din 1989 – și să adâncească, în același timp, integrarea.

În urmă cu câțiva ani doar, se părea că vechii și noii membri ajunseseră la diferențe ireconciliabile în privința atitudinii față de SUA, amenințarea Rusiei, războiul din Irak. Acum diferențele par să dispară rapid, mulțumită legăturilor lor tot mai strânse – fie ele economice sau militare –, dar și a ceea ce Pawel Swieboda, director al think tank‑ului polonez DemosEuropa, numește „marea dezamăgire“ a est‑europenilor față de administrația americană, care pare să‑și fi pierdut interesul pentru această regiune.

EUROPA POSTRECESIUNE. Criza economică globală a zguduit încă o dată încrederea în viitorul Europei. Pentru că‑și extrage bunăstarea într‑o măsură mai mare decât SUA din comerț, Europa a fost lovită mai puternic. Acum însă, odată cu intrarea în convalescență, e de așteptat ca piesele grele ale continentului – Franța și Germania – să iasă mai bine din recesiune decât America, mulțumită unei reveniri a exportului și unor cheltuieli de consum mai stabile.

Potrivit FMI, Statele Unite vor avea o revenire mai puternică decât Europa, dar asta va dura doar până în 2013. După aceea, creșterea SUA va încetini până la același ritm cu cel al UE – 2,1% –, ceea ce înseamnă că va fi inferioară mediei de peste 3% de dinainte de criză. Iar dacă luăm în calcul indicatorii pe cap de locuitor, Europa va crește de două ori mai repede decât SUA. Să încetăm, deci, cu glumele pe seama „gigantului împiedicat“.

Pe de altă parte, multe dintre avantajele competitive ale Americii dispar. Băncile de pe Wall Street și cultura cardului de credit, care au alimentat într‑o măsură atât de mare creșterea din anii de boom ai Americii, șchiopătează acum – și nu‑și vor reveni prea curând. Deficitele guvernamentale cresc peste tot, dar cel al Statelor Unite va ajunge la anul la 94% din PIB, față de 79% în Europa. Bob McKee, economist la Independent Strategy din Londra, spune că poverile rămase în spinarea economiei americane înseamnă azi puncte tari pentru Europa. McKee crede, de asemenea, că firmele europene, care sunt puternic globalizate, sunt mai bine echipate decât cele americane pentru a profita de piețele emergente.

CÂTEVA PREVIZIUNI. Criza schimbă, în plus, percepția potrivit căreia UE ar fi fost incapabilă de acțiuni concertate. Liderii UE au avut dispute pe tema naționalizărilor și a programelor de stimulente atunci când criza bancară s‑a declanșat. Dar când a atins apogeul, în februarie 2009, și bănci, și monede naționale din țări mai mici – precum Ungaria și Lituania – au început să se clatine, Banca Centrală Europeană a intervenit, oferindu‑le un fără precedent credit de urgență.

Germania a garantat, nici mai mult, nici mai puțin, că statele UE mai bogate vor împiedica falimentul oricăreia dintre țările europene mai puțin dezvoltate. Iar asta a întărit reputația euro de singură valută alternativă de rezervă după dolar – principalul motiv pentru creșterea de 17% în raport cu moneda americană din februarie încoace. În acest moment, euro a atins un record de 27% din rezervele globale, potrivit Barclays Capital, față de 18% în urmă cu zece ani; băncile centrale își pun acum jumătate din noile rezerve în euro, față de 37% în dolari.

CU PAȘI MĂRUNȚI. Luna trecută, Europa a mai repurtat o victorie: Republica Cehă a devenit ultimul dintre cele 27 de state membre care au ratificat Tratatul de la Lisabona, un fel de constituție a UE. Noul document e ridiculizat: avem 287 de pagini de „eurocrateză“ care vor aduce doar mici schimbări. E adevărat. Dar UE așa a evoluat întotdeauna: cu pași mici. Printre inovațiile‑cheie se numără un nou președinte al UE, care să coordoneze treburile Uniunii, și noi reguli care să permită ca mai multe decizii să fie luate, în locul unanimității, cu majoritate de voturi.

Asta va facilita formarea de coaliții în interiorul UE, iar state mici și obstrucționiste, precum Grecia și Cipru, nu vor mai putea ține ostatică Uniunea cu dreptul lor de veto. Andrew Moravcsik, director al programului pentru UE de la Princeton University, crede că „UE a intrat acum în stadiul final, cel al maturității, așa cum s‑a întâmplat când americanii au ajuns la compromisul constituțional din 1789“.

ARMA EUROPEI, EXTINDEREA. UE trebuie de‑acum să tragă foloasele dn toate astea. Adică să se asigure că cea mai puternică dintre toate armele pe care le are pentru a‑și răspândi propria influență, prosperitatea, valorile – extinderea europeană – va merge înainte. Până acum, în ciuda unei teribile opoziții populare, liderii continentului au rămas devotați acestui proiect. Ca rezultat, Croația și‑a rezolvat ultima dispută teritorială cu Slovenia exact pentru a‑și păstra șansele de a intra în UE în 2012.

Muntenegru și Macedonia au depus cereri formale, la fel și Albania, unul dintre cele mai înapoiate state ale Europei, care a propus recent o lege ce ar transforma‑o în prima țară cu majoritate musulmană care permite căsătoria între persoane de același sex; și asta doar pentru a dovedi că se conformează standardelor europene. Până și candidatura Turciei câștigă teren, chiar dacă e glacial privită.

În doar 20 de ani, UE a evoluat de la o piață liberă la modul general, complet dependentă de protecția americană, la statutul de putere colectivă unică, ambițioasă, inovatoare. În viitorul previzibil, va fi unica forță cu o putere comparabilă cu cea a Americii de a influența lumea. Acel modus operandi european de împărțire a puterii, de negociere a înțelegerilor, de rezolvare a conflictelor care începe prin crearea unui comitet poate fi plicticos și frustrant de urmărit de pe margine.

Dar într‑o lume legată prin tot mai multe fire și deci tot mai interdependentă, acest mod de lucru devine standardul global. „În zece ani, ne vom trezi și vom spune «wow, ăștia au mai rezolvat niște probleme»“, afirmă ­Moravcsik. S‑ar putea ca entuziaștii să exagereze când spun că Europa va cârmui acest secol. Dar cu siguranță că scepticii sunt din ce în ce mai pe lângă subiect.

EUROPA UNITĂ
Dincolo de zid

Proiectul Europei unite începe imediat după divizarea ei, dar înainte ca zidul să fi fost ridicat. Azi, „superputerea tăcută“ grupează 27 de state, are un PIB mai mare decât al Americii și aproape jumătate de miliard de locuitori.

• 1946 - Într‑un discurs la Universitatea din Zürich, Winston Churchill vorbește de crearea „Statelor Unite ale Europei“.
• 1949 - SUA, Canada și zece state vest‑europene creează NATO.
• 1951 - Șase state semnează tratatul de înființare a Comunității Europene pentru Cărbune și Oțel (ECSC).
• 1957 - Cele șase țări ECSC înființează, prin Tratatul de la Roma, Comunitatea Economică Europeană (EEC), primul pas spre o piață comună.
• 1968 - Este încheiată uniunea vamală a Comunității Europene.
• 1973 - Marea Britanie, Danemarca și Irlanda intră în EEC.
• 1979 - Prin ecu (European Currency Unit), sistemul monetar european (EMS) deschide drumul către o monedă unică.
• 1981 - Grecia de­vine cel de-al ­zecelea membru EEC.
• 1985 - Jacques Delors propune ridi­carea unor bariere pentru comerțul liber și circulația capitalului și a forței de muncă.
• 1986 - Portugalia și Spania se alătură EEC; este lansat steagul comunitar.
• 1991 - Tratatul de la Maastricht transformă EEC în Uniunea Europeană.
• 1995 - Cinci state desființează, prin pactul Schengen, granițele naționale. Intră în UE Austria, Finlanda și Suedia.
• 1997 - Este semnat Tratatul de la Amsterdam, care pregătește UE pentru extindere.
• 1998 - Încep negocierile cu mai multe țări, cea mai mare parte foste membre ale blocului sovietic.
• 2002 - Bancnotele euro, moneda lansată în 1999 pe pie­țele financiare, intră în circulație în 12 țări UE.
• 2004 - Uniunea Europeană primește zece noi membri, iar noua constituție e semnată în aceeași sală în care a fost semnat Tratatul de la Roma.
• 2005 - Franța și Olanda resping, prin referendum, planurile propriilor guverne de a ratifica constituția Uniunii Europene.
• 2007 - Două noi state, România și Bulgaria, intră în UE.