Home»Arts&Life » “Undeva în Palilula” – primul film scris și regizat de Purcărete

“Undeva în Palilula” – primul film scris și regizat de Purcărete

2009-11-17 00:00

de Oana Pulpa

În sud‑estul Bucureștiului, între stațiile de metrou Republica și Pantelimon, se întind cele aproximativ 200 de hectare de teren unde – începând cu perioada comunistă și până‑n anii ’90 când a fost închisă – funcționa firma producătoare de țevi din oțel „Republica“. În locul ei au răsărit firme de construcții și design, tipografii și fabrici producătoare de pantofi. Drumeagurile împotmolite, pe care și le împart, cu mârâituri și păr zburlit pe șira spinării, mai multe haite de câini, au rămas, însă.

Ca și buruienile care înconjoară cele câteva hale rămase în picioare. În fața porții de metal a uneia dintre ele se lăfăie o baltă puturoasă. Înăuntru, câțiva bărbați îmbrăcați în pijamale și halate de spital vorbesc și fumează într‑o lumină ireală, sub un tavan împânzit de rețele de metal. Sunt figuranți în Palilula, țara imaginară din tinerețea lui Silviu Purcărete.

Cele mai importante scene. Dincolo de jumătatea halei, undeva în dreapta, câțiva oameni îmbrăcați cu haine groase, căciuli de iarnă și bocanci se încălzesc, lângă câteva radiatoare, cu niște pahare de vin fiert. În fața lor, șase actori repetă pe un ponton amărât, ce plutește pe o băltoacă improvizată: Ioana Crăciunescu (pe care ți‑o amintești din „De ce trag clopotele, Mitică?“, al lui Lucian Pintilie), Constantin Ghenescu (care‑a jucat în filmul lui Stere Gulea „Weekend cu mama“), Andi Ștefănescu (distribuit în filmul „Céleste“ al germanului Percy Adlon) și trei actori ai Teatrului „Radu Stanca“ din Sibiu – Cristian Stanca, Diana Fufezan și Ema Vețean.

„Haideți, haideți odată!“, se aude o voce din mulțimea de oameni adunați ca la nuntă în jurul aparatelor de filmat, al meselor pline cu sticle de vin și pahare de plastic.

„Hai, bă... nu acolo, nu acolo, mai jos!“. Nu realizezi de unde vine decât în momentul în care Silviu Purcărete se ridică masiv și impunător de pe scaunul din fața monitoarelor și merge legănat spre ponton. Îndreaptă puțin cadrul de lemn prins vertical, ca o ramă de tablou, vorbește cu actori și aranjează draperia din catifea roșie agățată de cadru.

„În seara asta se filmează cele mai importante scene din film“, șoptește Tudor Giurgiu, directorul general al companiei Libra Film, ce produce „Undeva în Palilula“, prima producție cinematografică a regizorului de teatru Silviu Purcărete.

Broaștele Sfântului Bartolomeu. „E prima dată când lucrez cu Purcărete. E o ocazie unică de a colabora cu unul din cei mai mari regizori români în viață“, spune, tot în șoaptă, Giurgiu, întorcându‑și privirea spre actori: „E seara de 23 august. Tot orașul sărbătorește Sf. Bartolomeu, iar oamenii mănâncă broaște“, descrie el scena aflată la a cincea dublă.

Pe scenă, Andi Ștefănescu se leagănă pe scaun imitând cântatul la pian, acompaniat de Diana Fufezan și Ema Vețean ce seamănă izbitor – ai spune că‑s gemene – care fac același lucru la flaut; Cristian Stanca își scoate din când în când capul de după draperie, în timp ce Ioana Crăciunescu, acoperită cu un șal din perdea, cu flori artificiale în cap și boită pe buze și în obraji cu un roșu intens, stă pe‑o bancă lângă Constantin Ghenescu, îmbrăcat cu frac și pălărie, care‑i cântă arii de operetă. Nici o broască, nicăieri.

În Palilula, orașul‑fantomă în care se desfășoară acțiunea filmului, nimic nu este, de altfel, ceea ce pare. Încercând să se adapteze lumii decăzute și nebunești de aici, tânărul doctor Dragoș Serafim (interpretat de actorul Dimeny Aron, de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj‑Napoca), care primește repartiție în spitalul de boli nervoase al orașuli, se transformă dintr‑un intelectual fin într‑un curvar bețiv. Despre asta ar putea fi vorba, în „Undeva în Palilula“, dacă filmul n‑ar fi, de fapt, o radiografie a relației profunde dintre un tată și un fiu, după cum spune soția lui Tudor, Oana Giurgiu, care este producător executiv și se presupune că știe despre ce vorbește.

O mie și una de conversații. Regizorului nu‑i place să dea interviuri. „E foarte timid, nu prea‑i place să vorbească“, explică Tudor Giurgiu. „Poate de aceea preferă să lucreze cu aceiași oameni“. Iar oamenii la care se referă – actorii Ofelia Popii și Constantin Chiriac sau scenografii Helmut Stürmer și Dragoș Buhagiar – nu lipsesc din aproape nici un spectacol de‑al său.

„Povestea asta a fost inspirată de discuțiile pe care le‑am avut, de‑a lungul anilor, cu un foarte bun prieten, decedat din păcate, un medic extraordinar din Râmnicu Vâlcea“, explică totuși Purcărete într‑un moment de respiro, imediat după pauza de masă. Numit inițial „Conversație cu Serafim“, scenariul a câștigat în 2005 premiul „Balkan Fund“ la Festivalul de Film de la Salonic, primind în 2006 o finanțare de 700.000 de euro de la Centrul Național al Cinematografiei. „Scenariul e foarte stufos pentru că sunt mai multe povești. E un fel de «O mie și una de nopți»“, explică Purcărete, precizând că filmul e cu bună știință unul demodat – „Vreau să aibă parfumul anilor ’60‑’70, din tinerețea noastră“.

Deși și‑ar fi dorit să facă acest film imediat după ce a terminat de scris scenariul, adică în 2005, când totul era proaspăt, nu a reușit să găsească un producător. „Am încercat întâi în Franța, dar nu a interesat pe nimeni, ca în cele din urmă să‑l cunosc pe Tudor“, povestește regizorul.

Dedesubturi de scenografie. Odată rezolvată problema producătorului, a început să caute spațiu de filmare. „Am bătut cam toată țara și nu am găsit nimic“, spune Purcărete. „Peste tot exista câte un element interesant dar, per total, nu era ceea ce ne trebuia“. Dragoș Buhagiar, care se ocupă, alături de Helmut Stürmer, de scenografie, i‑a spus la un moment dat: „Dom’le, există o hală nenorocită care, în sine, ar putea face parte din decor“. Și, deși recunoaște că la început a fost reticent, în final a ajuns să fie chiar „încântat“ de ideea de a filma aici, rescriind chiar scenariul în funcție de spațiu.

Oricum, nu este pentru prima dată când Purcărete lucrează într‑un spațiu neconvențional: în 2007 a montat spectacolul „Faust“, de Goethe, în hala dezafectată a uzinelor Simerom din Sibiu și a pus în scenă piesa „Metamorfozele“, după versurile lui Ovidiu, în curtea interioară a unei abații din Luxemburg. Poate tocmai de aceea pare atât de acasă în hala imensă de la Republica, în care zac acum în întuneric (fie pentru că au fost deja filmate, fie pentru că nu le‑a venit încă rândul): un restaurant amenajat în stil baroc; un crematoriu cu pereți de sticlă; un grup de păpuși în mărime naturală, îmbrăcate‑n haine ponosite, ce stau la coadă la alimentară; o cale ferată etc.

Din scenografie nu lipsesc, însă, nici efectele speciale – „O să fie filmul cu cele mai multe efecte speciale din câte s‑au făcut la noi“, explică Oana Giurgiu.

Rege pe ponton. Asistentul de regie strigă prin portavoce „Atenție, se filmează!“, sau îl atenționează pe băiatul care agită, cu o vâslă improvizată, apa din băltoacă: „Gata, gata, oprește‑te cu valurile!“. Giurgiu aleargă, după ce schimbă câteva cuvinte cu regizorul, undeva în spatele platoului, pentru a întreba cât e scorul la Glasgow Rangers‑Unirea Urziceni. Un operator – Adrian Silișteanu – se mai apropie din când în când de scaunul pe care Purcărete stă tolănit, pentru a verifica ce s‑a tras pe cameră.

În acest întreg decor cu oameni și obiecte, Purcărete pare stăpân pe situație. Râde când, gătită ca o mireasă, Ioana Crăciunescu oprește filmarea pentru că nu reușește să‑și ridice cum trebuie rochia, dar se și enervează când lucruile se împotmolesc. „Băi, să‑mi aducă cineva făină și ruj, tu’i mama mă‑sii, parcă sunteți la atelierul lu’ pește“, strigă el, apucându‑se să‑i fardeze singur pe actori.

Să‑l urmărești e ca și cum ai asculta, una după alta, o sonată de Bach și o romanță de Gică Petrescu. Pufăind ca o domnișoară țigări lungi și subțiri, trece cu rapiditate de la răgete – „N‑are nevoie de nici un joben, futu‑i jobenu’ mă‑sii“, la implorări calde – „Râdeți! Priviți! Râdeți! Priviți!“. Cele mai zgârcite sunt momentele de satisfacție – „E bine, e bine! Finalul a fost puțin cam devreme, dar trecem la următoarea“.

Cum vrea Purcărete. Cu Silviu Purcărete se filmează „după un program foarte bine gândit, după o ordine prestabilită, la nenumăratele ședințe de producție“, precizează Claudiu Biro, asistent de producție. Se lucrează cel puțin 12 ore pe zi (exceptând duminica), filmările încep în jurul orei 17.00 și se termină în zori, pe la 05.00.

Nu contează câte duble se trag la o singură scenă – pot fi trei, dar pot fi și 10 –, important este să iasă așa cum vrea Purcărete. Iar el vrea ca lucrurile să fie perfecte, ca în teatru; fiecare detaliu – impecabil. De altfel, în viziunea regizorului, singura diferență dintre film și teatru sunt „partea economică, producția în sine și presiunea timpului care e îngrozitoare“. „Fac aceași meserie“, mărturisește el cu bucurie.

Nu pare deloc interesat de genul căruia îi va aparține, în final, filmul. „Habar n‑am“, zice el. „E o comedie lirică“, se pronunță, după câteva secunde. „E foarte greu să‑l bag într‑o categorie anume, de treaba asta se ocupă alți oameni mai deștepți“, spune în final, întorcându‑se spre platou. Și, după ce schimbă câteva cuvinte cu actorii, își reia locul în fața monitoarelor. Se tolănește în scaunul cu spătar, își freacă palmele zgomotos, își mai aprinde o țigară subțire și strigă: „Hai, încă o dată!“.

---

Obsesii de regizor

Silviu Purcărete (59 de ani) lucrează în teatru de peste 30 de ani, spectacolele sale devenind, în timp, adevărate repere ale teatrului european contemporan.

1. Actori fetiș. Purcărete preferă să lucreze cu actori „mobili“, cum îi numește el, capabili să treacă ușor de la un rol la altul: Constantin Chiriac, Ofelia Popii, Ilie Gheorghe, Valer Dellaqueza.

2. Oameni de suflet. Costumele din spectacolele lui Purcărete sunt realizate, de cele mai multe ori, de Lia Manțoc, ce colaborează cu regizorul și pentru filmul „Undeva în Palilula“. Scenografia e semnată, ca la majoritatea spectacolelor sale de teatru, de Dragoș Buhagiar și de Helmut Stürmer, iar muzica, de compozitorul Vasile Șirli.

3. În număr mare. Spectacolele lui Purcărete sunt jucate, de regulă, de armate ­întregi de actori și figuranți. În „Uriașii munților“, după Luigi Pirandello, au jucat 22 de actori, iar în „Faust“, după Goethe – 85.

4. În provincie. Purcărete preferă să‑și ­monteze spectacolele la teatre din afara Bucureștiului. La Teatrul Național „Marin Sorescu“ din Craiova a montat, printre altele, „Cum doriți sau Noaptea de la spartul târgului“; la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu a pus în scenă „Faust“; iar la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj‑Napoca a montat „Gianni Schicchi“.

---

Detalii tehnice

„Undeva în Palilula“ – ce va fi lansat în premieră anul viitor la Festivalul de Film de la Veneția, urmând să ajungă în cinematografele din România în 2011 – are un buget de aproximativ 1.600.000 de euro.

1. Fonduri. Din bugetul total al filmului, 300.000 de euro acoperă cheltuielile necesare scenografiei; 150.000 de euro – plata actorilor; 70.000 – închirierea aparaturii; 65.000 – chiria spațiului de filmare.

2. Sponsori. Pe lângă Centrul Național al Cinematografiei, pe lista finanțatorilor se regăsesc Studioul Cinematografic al Ministerului Culturii, EastWest Filmdistribution, Televiziunea Română, rețeaua Mindshare, Programul „Media“ al UE.

3. Distribuție. Între cei 50 de actori din distribuția producției „Undeva în Palilula“ figurează și actori de film consacrați, precum Răzvan Vasilescu sau George Mihăiță. Inițial trebuia să joace în film și Marcel Iureș, dar între timp s‑a retras din proiect.

4. Efecte speciale. Conform producătorilor, „Undeva în Palilula“ e filmul românesc cu cele mai multe efecte speciale. Pe lângă efecte de pirotehnie, are și efecte 2D și 3D, realizate de Abis Studio. Machiajul special e opera lui Ionel Popa, singurul specialist român în domeniu.