Satanicul Salman Rushdie

• Foto

Salman Rushdie in biroul agentului sau - Londra, Marea Britanie, 2006 >Foto Guliver/Rex Features

Despre sura în care sunt pomenite nu­mele celor trei ze­ițe, idolatrizate în Arabia preislamică, se spune că ar mai fi revelat prin gura Profetului și că acestea sunt „lebede ce zboară în sus“, în a căror mijlocire „să se nădăjduiască“. Mahomed s‑ar fi lepădat mai apoi de aceste cuvinte, ce puneau sub semnul întrebării chiar esența monoteismului islamic, spunând că i‑ar fi fost in­­suflate de diavol.

Sunt versetele satanice de la care a plecat Salman Rushdie când a scris cartea ce i‑a adus în 1989 nu doar recunoașterea, ci și o condamnare la moarte din partea marelui ayatolah Ruhollah Khomeini, liderul religios și politic al Iranului, pe motiv că blasfemiază religia islamică. După zece ani în care a stat ascuns, Rushdie a decis să călătorească în toată lumea pentru a‑și cunoaște cititorii.

Zilele acestea a ajuns pentru prima dată și în România, unde editura Polirom i‑a publicat, din 2006 și până acum, 10 romane, între care „Versetele satanice“, „Copiii din miez de noapte“, „Pământul de sub tălpile ei“ și „Seducătoarea din Florența“.

Invitația oficială i‑a fost făcută de actrița româncă Monica Bârlădeanu, care‑i este, de altfel, prietenă (Rushdie a participat în septembrie la premiera filmului „Francesca“, la Veneția). Dincolo, însă, de faptul că nu poate refuza o femeie frumoasă (a fost căsătorit de patru ori, una dintre soții fiind actrița și fotomodelul american de origine indiană Padma Lakshmi), scriitorul s‑a decis să viziteze România și pentru că e curios să afle de ce‑l citesc oamenii de‑aici.

EUROCENTRIST. Într‑o vreme în care occidentalii scriau cu nostalgie despre India, în frunte cu romancierul britanic E.M.

Spre deosebire de scrierile de până atunci ale altor scriitori, în cartea sa lumea britanică se adaptează încet, încet la cultura și tradițiile Indiei, și nu invers. Îmbinând fantezia cu realitatea, umorul și parodia cu comentariile politice, engleza cu cuvinte din dialectele hindi și urdu, Salman Rushdie pare să oscileze obsesiv, în majoritatea romanelor sale, între lumea colorată a țării lui natale și Occidentul plin de tentații. Cărțile lui par a fi construite pe antagonisme de tipul noi/voi, Est/Vest.

Pentru că vede lumea orientală cu ochii unui occidental (a făcut școala primară în Bombay‑ul natal, dar restul studiilor, în Marea Britanie – la Rugby și King’s College, Cambridge), autoarea indiană Sabrina Hassumani îl face, în studiul „Salman Rushdie: A Postmodern Reading of His Major Works“ (2002), „eurocentric“ (termen inventat la sfârșitul secolului XX ce face referire la modul de a descrie lumea din punctul de vedere al europeanului – n.r.).

Acest „eurocentrism“ poate fi recunoscut cel mai bine, după părerea lui Hassumani, în mitul imigrantului, cel mai des folosit de Rushdie în romanele lui și cel mai important, din punctul lui de vedere, pentru că întruchipează trei dintre elementele semnificative în definirea ființei umane: originea, normele sociale și limba.

IMIGRANT. Acest lucru e cel mai vizibil în „Versetele satanice“ (1988), roman construit în jurul celui mai mare actor din cinematografia indiană, Gibreel Barishta și a impresarului său, Saladin Chamcha, ce ajung în împrejurări mai mult decât stranii în Marea Britanie, unde încearcă să‑și refacă viața din bucăți.

Problema imigrantului indian devine pentru Rushdie pretextul perfect pentru a‑și susține și argumenta principiile legate de drepturile fundamentale ale omului, religie și liberul arbitru (se declară ateu convins, deși s‑a născut într‑o familie de musulmani șiiți); un pretext de a descrie modul în care occidentalii percep cultura orientală și viceversa, dar și de a critica tradiționalismul unei culturi sau al alteia: „Ceea ce e necesar e o mișcare împotriva tradiției.

Adică, o reformă care să aducă conceptele esențiale ale islamului în epoca modernă“, spunea el într‑un interviu publicat în 2005 în „The Washington Post“, prin care sugera că ar fi necesar ca societățile islamice să renunțe la tradiția conform căreia religia este fundamentul unui stat. Revenind, însă, în „Versetele satanice“, Rushdie nu creează doar portretul imigrantului ce‑și neagă originile, încercând să adopte cultura și tradiția occidentală, ci și o parodie subtilă a vieții profetului Mahomed. Iar asta a încins spiritele în lumea musulmană.

BLESTEMAT. În 14 februarie 1989, ayatolahului Ruhollah Khomeini anunța la radio: „Îi informez pe toți bravii musulmani din lume că autorul cărții «Versetele satanice» și toți cei care se vor implica în publicarea ei, conștienți fiind de conținutul acesteia, sunt condamnați la moarte“. „Chiar dacă Salman Rushdie se va căi în asemenea măsură încât va deveni cel mai pios om din vremurile noastre, pentru fiecare musulman rămâne valabilă obligația de a‑l trimite în iad cu orice preț, chiar cu prețul sacrificării propriei vieți“, spunea, după trei zile, și președintele iranian Ali Khamenei.

Orice iranian care l‑ar fi ucis pe Rushdie ar fi primit echivalentul a 21.500 $, iar dacă „execuția“ ar fi fost opera unui islamic de altă naționalitate, acesta primea numai 7.500 $. În ’98, autoritățile iraniene au mărit recompensa la 2,8 mil. $. Occidentalii învățau, pentru prima dată, ce înseamnă fatwaˉ. În 1991, Hitoshi Igarashi, traducătorul „Versetelor...“ în japoneză, e înjunghiat mortal în campusul universității în care preda, iar Ettore Capriolo, traducătorul italian, e bătut și înjunghiat în apartamentul său din Milano (n‑a murit, însă).

În 1993, 34 de oameni mor în incendiul declanșat la hotelul din Anatolia în care e cazat traducătorul turc Aziz Nesin; William Nygaard, directorul editurii ce a publicat romanul în Norvegia, e rănit grav, prin împușcare. La 16 ani după ce „Versetele...“ au văzut lumina tiparului, blestemul n‑a fost uitat: traducătorul în maghiară preferă să rămână anonim, iar cartea e tipărită de o editură înființată special pentru acest lucru – Konzorciuma, al cărei patron nu este cunoscut.

INTERZIS. Nu era, de altfel, prima dată când scrierile lui Rushdie provocau scandal. „Copiii din miez de noapte“ (1981) – o alegorie despre India de dinainte și de după independență – a înfuriat‑o pe Indira Gandhi (prim‑ministru în anii ’70-’80) pentru că scriitorul sugera că ea a fost responsabilă de moartea soțului său, politicianul Feroze Gandhi.

Indira a cerut în instanță interzicerea cărții în India, acțiune ce a fost anulată după ce Rushdie a declarat că va scoate din carte propoziția aluzivă. De asemenea, „Rușinea“ (1983) – o narațiune complexă ce îmbină satira cu fantezia și alegoria politică, aducând în lumină viața unor politicieni pakistanezi importanți, precum Zulfikar Ali Bhutto – a fost interzisă mulți ani în Pakistan.

Însă dacă primele două romane au răscolit spiritele în Orient, „Versetele satanice“ (1989) a șocat întreaga lume. Lui Rushdie, nevoit să se ascundă, sub protecția guvernului britanic și a poliției, din cauza condamnării la moarte, i s‑a interzis să mai pună piciorul în țara natală, unde romanul a fost interzis. Publicarea pentru prima dată în română, în 2007, a declanșat protestele Ambasadei Iranului la București, dar și ale Bisericii Ortodoxe Române, pe motiv că romanul „lezează valorile spirituale musulmane“.

De ce atâtea drame în jurul acestei cărți? Jurnalistul și scriitorul american Christopher Hitchens, ateu declarat, are un argument: „Marele conflict dintre dogmă și experiment; dintre toleranță și fanatism“.

Portret în contraste

Cultura occidentală versus cultura orientală; prezent versus trecut; credință versus ateism – sunt temele majore ale cărților lui Salman Rushdie. Traduse în aproape 40 de limbi, acestea au trezit deopotrivă admirație și repulsie printre cititori.

1. Zâmbet de jaguar. În 1987, Rushdie scrie un jurnal de călătorie, „The Jaguar Smile“, despre o expediție făcută anul anterior în Nicaragua. Comentariile sale legate de regimul socialist din Nicaragua l‑au făcut pe Rushdie un preferat al simpatizanților de stânga și un paria printre democrați.

2. U2 Rushdie. În 1999, scriitorul a trimis formației U2, la rugămintea vocalului Bono, niște versuri inspirate din romanul pe care l‑a lansat în acel an – „Pământul de sub tălpile ei“. Scoasă sub același nume – „The Ground Beneath Her Feet“ –, piesa a fost inclusă ca bonus pe albumul „All That You Can’t Leave Behind“ (2000).

3. Protejatul reginei. În 2007, Rushdie a fost recompen­sat, pentru merite literare deo­sebite, cu ordinul de Cavaler de către regina Elisabeta a II‑a. Evenimentul a trezit reacții violente în țările islamice. În Multan, spre exemplu, un oraș din estul Pakistanului, studenții au ars, în ziua decernării ordinului, afișe cu chipul scriitorului și al reginei.

4. „Best of the Bookers“. Când a fost lansată, în ’81, „Copiii din miez de noapte“ a câștigat Booker Prize, premiu ce se acordă anual pentru cea mai originală carte în engleză. În 2008, când Booker Prize a aniversat 40 de ani de la înființare, „Copiii din miez de noapte“ a fost declarat cel mai bun roman din cele 40 distinse cu Booker Prize.

5. În numele fiului. Anul viitor, Rushdie va publica „Luka and the Fire of Life“, o continuare a cărții pentru copii „Haroun and the Sea of Stories“, scrisă în ’90 pentru fiul său Zafar. Dacă în prima carte un băiat de 12 ani își ajută tatăl să‑și recapete darul de a scrie, în „Luka and...“ fratele lui mai mic își încurajează tatăl să găsească esența vieții.