Legenda Marelui Victor Rebengiuc

• Foto

Victor Rebengiuc, "Marele Inchizitor" al Nationalului bucurestean >Foto Robert David

La Teatrul Național din București a avut loc, săptămâna trecută, o nouă premieră: „Legenda Marelui Inchizitor“, cu Victor Rebengiuc în rolul principal. Nu este vorba, însă, de orice fel de rol, ci de primul pe care actorul a ținut dinadins să‑l joace. Un rol provocator pentru orice actor – având în vedere faptul că piesa este, practic, un monolog –, dar cu atât mai mult pentru maestrul Rebengiuc căruia, la aproape 77 de ani, i s‑a părut destul de dificil să memoreze 12 pagini de text.

„Legenda Marelui Inchizitor“, în regia lui Radu Penciulescu, pune în scenă un fragment din romanul „Frații Karamazov“ al lui Dostoievski, mai precis legenda pe care Ivan i‑o spune fratelui său Alioșa despre reîntoarcerea lui Iisus pe pământ, la 1.500 de ani de la răstignire. „Am văzut piesa asta anul trecut (la Festivalul Internațional de Teatru Shakespeare – n.r.) pusă‑n scenă de Peter Brook. Mi‑am zis atunci că și publicul nostru trebuie să știe despre acest text de Dostoievski, care mi s‑a părut foarte actual. De asta am vrut să joc“, se justifică actorul.

DESPRE O LEGENDA. „Alex, te rog din suflet să fii atent la lumini, că altfel mă nenorocești!“, îi spune cu blândețe Victor Rebengiuc luministului, la începutul repetiției finale a spectacolului „Legenda Marelui Inchizitor“, care a avut loc în 2 decembrie.

Și, în timp ce se uită lung pe fereastra ce face parte din decorul scenei – o cameră cu mobilă austeră, pereți pe jumătate tapetați, pe jumătate arși și un vestibul alăturat (scenografia îi aparține lui Dragoș Buhagiar) –, Rebengiuc mai face o singură remarcă regizorală: „Perdeaua nu stă bine!“.

Un copil cu voce firavă, îmbrăcat în straie lungi (Nikita Dembinski, fiul actriței Ilinca Goia, ce joacă cel de‑al doilea personaj din spectacol), intră în scenă și începe să povestească cum Iisus s‑a întors, în Spania secolului al XVI‑lea, aflată sub teroarea Inchiziției, pentru a face din nou minuni. Marele Inchizitor îl arestează într‑o piață din Sevilia, condamnându‑l la moarte, mai spune copilul, după care se retrage în micul vestibul de lângă camera principală. Piesa a început.

MARELE ROL. Îmbrăcat în negru, cu gesturi lente, dar sigure, Rebengiuc – Marele Inchizitor – se instalează în scenă. „Chiar ești tu? (...) De ce‑ai venit să ne tulburi?“, se răstește dintr‑o dată privind spre nicăieri. „Mâine te voi condamna și te voi arde pe rug ca pe ultimii eretici“, își continuă dialogul cu Iisus, a cărui voce o aude doar el.

„E cel mai lung monolog pe care l‑am interpretat până acum“, mărturisește actorul, imediat ce repetiția s‑a sfârșit, referindu‑se la cele 45 de minute ale piesei. Deși n‑a visat niciodată la un anumit rol, de data asta Rebengiuc a vrut neapărat să‑l joace pe Marele Inchizitor. „Am observat că, atunci când ajung să joace rolul pe care‑l visează, actorii eșuează, de regulă“, explică el. Nu știe dacă acest lucru se va întâmpla și în cazul său, dar e conștient că e greu să faci un rol perfect. „Atunci când voi ajunge să rezolv perfect un rol de la‑nceput până la sfârșit, voi fi și eu un actor mare. Dar nu cred să apuc vremea aia, deși încerc mereu, pentru că știu că merită“, mărturisește el.

Nu mai are încrâncenarea de ­altădată („Mai am puțin, mă uit în față și se cam vede sfârșitul“). Acum, alte lucruri sunt importante: „Vreau și eu să simt că e soare pe cer, frunze‑n pomi. Apă care curge“. Intră ușor în pielea Marelui Inchizitor, dar un alt rol pare să i se potrivească, acum, mai bine: „Vreau să mă joc cu nepoțelul meu ca să‑și aducă aminte că a avut un tată‑mare“.

Cu sufletul și mintea pe tavă

Când te trezești, ca jurnalist, pentru prima dată în fața unui om ca Victor Rebengiuc, e imposibil să nu ai emoții și să nu faci gafe. Însă maestrul a răspuns galant la orice întrebare, fără să pară nici o secundă deranjat de subiect. Mai mult, la finalul discuției, când reporterul și‑a luat inima în dinți și a mărturisit că a avut emoții, i‑a spus, cu o voce oarecum ușurată, făcând un gest prietenesc cu mâna în aer: „Păi și eu am avut, domnișoară, emoții, pentru că n‑am știut ce întrebări o să‑mi puneți“. Spicuiri din interviu:

MONEY EXPRESS: Ce piesă ați regiza dacă ați fi regizor?
Victor Rebengiuc: N‑aș fi niciodată regizor pentru că nu știu să îndrum pe alții. Mă îndrum pe mine cu greu. E destul!

– Aveți regizori fetiș?
– Da, sigur că da, pentru că ajungi, în urma unor colaborări îndelungate, să te‑nțelegi foarte bine cu un anume regizor, să înțelegi ce vrea de la tine, iar tu, ca actor, să știi ce trebuie să oferi. Regizorii cu care am lucrat până acum sunt cam aceiași – Lucian Pintilie, Liviu Ciulei, Silviu Purcărete – oameni capabili să scoată maximumul de la un actor, să‑l ajute să descopere mai multe fațete ale talentului său de care, probabil, nici nu era conștient.

– Ați lucrat și cu regizori tineri. Cum este?
– Cu Cristi Puiu am lucrat doar trei zile, așa că nu pot să trag o concluzie. A fost un scurtmetraj de 12 minute („Un cartuș de Kent și un pachet de cafea“ – n.r.), dar ne‑am înțeles bine. Am lucrat și cu Călin Netzer pentru „Medalia de onoare“. Nu am nici un fel de problemă să lucrez cu cei tineri dacă sunt talentați și știu ce vor. Când vine, însă, unul care habar n‑are ce‑ți cere, îmi vine să mă urc pe pereți.

– De ce vă vedem atât de rar în producții tv?
– Dom’le, nu mă interesează. Am fost invitat, spre exemplu, să joc în serialul „Cu un pas înainte“ de la Media Pro. Am fost doar de vreo trei ori și mi‑am dat seama că nu am un rol. Evident că eram plătit pentru chestia asta – trebuia să spun o replică‑două de genul „Copii, dacă sunteți cuminți, o să vă dau un premiu!“. Atunci le‑am zis: ori îmi faceți un rol, ori nu mai viu, pentru că nu pot să iau un ban fără să fac nimic. Trebuie să‑ncerc să fac ceva din rolul ăla, oricare ar fi el, nu să mă pui să fac vânt și să bat din aripi degeaba.

– Ce spuneți de actorii care joacă în telenovele?
– Îi privește. E adevărat, televiziunea e un mijloc de a intra foarte repede în conștiința publică. Însă e prea de tot ce se‑ntâmplă în ultima vreme. La „Zece pentru România“, spre exemplu, sunt nominalizați numai actorii ce apar la tv – niște vedete de carton. Despre actorii buni, ce joacă roluri grele și se căznesc cu partituri serioase, nimeni nu zice nimic.

– Dar de actorii care s‑au implicat în politică?
– Da’ ce, dom’le, există vreo lege care să interzică asta? Ei nu trăiesc în această țară? Nu depind și ei de legile acestei țări și de cine o conduce? Un actor nu are dreptul să aibă și el o opțiune pentru cine ar putea fi președinte sau pentru ce anume legi ar putea fi adoptate în Parlament?

Am văzut eu un dobitoc de senator care‑l admonesta pe Mircea Diaconu spunându‑i „Taci, domnule, din gură cu teatrul tău!“. Da’ el de unde mama mă‑sii o fi venit? O fi ieșit dintr‑un ou de politică? Teatrul e o meserie foarte serioasă, iar cei care‑l practică își pun mintea și sufletul pe tavă, în fața tuturor, nu dau din buze așa cum dau politicienii care spun vorbe goale. Spre deosebire de ei, noi credem în ceea ce spunem.

– Cum vedeți România după 20 de ani?
– Sunt enervat în continuare că nici după 20 de ani nu s‑a întâmplat nimic. Ceea ce i‑a lipsit acestei țări din ’90 încoace a fost un plan de perspectivă, ca să știm și noi încotro mergem. Fiecare crede că libertatea înseamnă să faci ce vrei tu. Or, nu e așa, libertatea înseamnă să ai posibilitatea de a alege ce e mai bun și de a face ce‑ți place fără să‑l deranjezi pe celălalt. Ceea ce s‑a întâmplat cu noi e o nenorocire, iar acum bâjbâim și multă vreme de‑aici înainte lucrurile vor continua să meargă așa. Dar pe mine nu mă mai interesează. Am aproape 77 de ani și cred că nu mai are rost să mă frământ. Cei tineri trebuie să se lupte ca să‑și facă țara pe care și‑o doresc. Eu am abandonat această luptă.

– Dar continuați lupta cu teatrul...
– Mulțumesc lui Dumnezeu că sănătatea îmi permite să pot să mai fac teatru, lucru care mă ține în viață. Asta e tot ce mă interesează. Nu vreau decât să mă concentrez asupra vieții mele. Mai am puțin, mă uit în față și se cam vede sfârșitul. Vreau și eu să simt că e soare pe cer, frunze‑n pomi, apă care curge, vreau să mă joc cu nepoțelul meu ca să‑și aducă aminte că a avut și el un tată‑mare.

– Ce urmează după „Legenda Marelui Inchizitor“?
– N‑aș vrea să mai lucrez nimic, nu am nici un fel de propunere, dar nici nu mi‑aș dori. Am avut un an foarte greu, am muncit foarte mult, am făcut un film („Medalia de onoare“, de Călin Peter Netzer – n.r.), iar asta e a doua premieră de teatru (după „Toți fiii mei“, regizat de Ion Caramitru la TNB – n.r.). Chiar am nevoie de puțină liniște, de puțină odihnă.

Viață în multe acte

În cei aproape 60 de ani de carieră, Victor Rebengiuc a jucat în aproape 40 de spectacole și 50 de filme regizate de unii dintre cei mai importanți regizori români.

1. Aceeași scenă. La un an după ce a absolvit, în 1956, UNATC „I.L. Caragiale“, Rebengiuc e angajat la Teatrul Bulandra de prima directoare a instituției, Lucia Sturdza Bulandra. A rămas fidel Teatrului Bulandra (pe care l‑a și condus între 1996 și 1998), deși a jucat și la alte teatre (TNB, Teatrul Național din Cluj‑Napoca sau Teatrul Arca).

2. Dedicații. În 2008, când a împlinit 75 de ani, editura Humanitas a lansat cartea „Victor Rebengiuc – Omul și actorul“, semnată de criticul Mihaela Michailov și jurnalista Simona Chițan. Cartea cuprinde interviuri cu actorul, cu soția sa, Mariana Mihuț, (actriță) și fiul, Tudor Rebengiuc (arhitect).

3. Militantism. Imediat după evenimentele din decembrie ’89, apare în direct la TVR cu un sul de hârtie igienică în mână. Îi invita, astfel, pe anumiți politicieni – ce jucaseră un rol activ în regimul comunist – să se șteargă la gură înainte de a vorbi despre democrație. În 2009, s‑a alăturat campaniei Realitatea TV „Noi vrem Respect“.

4. Cel mai. În 2004, la cea de‑a treia ediție a Festivalului Internațional de Film Transilvania, a primit Premiul de Excelență pentru întreaga carieră. În același an a fost declarat de către criticii de film din România (Retrospectiva Filmelor Anului) cel mai bun actor din 2004 pentru rolul din filmul „Niki Ardelean, colonel în rezervă“, de Lucian Pintilie.