Suntem doar niște moși fricoși?

• Foto

Este comentator la ?Cotidianul? si autorul cartilor ?Agresiuni, digresiuni? si ?Fuck the cool. Spune-mi o poveste?

Manach merge în siajul studiilor profesorului Ravi Sandhu, specializat în ciber‑securitate, care compara preocuparea noastră excesivă pentru viața privată cu pudoarea pe care părinții o afișau în anii ’60‑’70 în fața copiilor ce tocmai descopereau beneficiile eliberării sexuale. „Nativii digitali“ (digital natives) sunt lipsiți de pudoarea părinților lor.

Iar noi, ca niște moșuleți, ne agităm înnebuniți cum se revoltau pudibonzii împotriva revoluției sexuale de acum 40 de ani. Nu cumva suntem în situația asta imposibilă, în care să nu mai înțelegem ce înseamnă să te fi născut „digital“, să crești pe hi5, să socializezi pe facebook, să‑ți cauți job pe net sau să ai prima partidă de sex virtual la 10 ani pe un site mai „liber“?

Cetățeanul digital are o biografie bine înregis­trată online: poți găsi poze cu el din bețiile de ado­lescență sau nebuniile din ciclul primar sau poate filmulețe cu primul coș de trei puncte, filmulețe de la majorat, momente penibile și poate și momente solemne (dar pe astea nu prea le accesea­ză nimeni) etc. Sunt cu totul altfel decât noi, tradi­ționaliștii obsedați de privat și de secret. Sau nu?

Unu din trei americani a trimis măcar o dată prin Internet sau prin telefonie mobilă o fotografie cu el (ea) dezbrăcat (ă) și trei din patru recunosc că au trimis mesaje cu un conținut sexual sau cu apropouri de natură sexuală.

De ce? Ei bine, explicația unor gânditori ai generației „numerice“ (nu glumesc, și cei pe care îi citez aici, și mulți alții au texte de o profunzime reală) este simplă: generația „bătrânilor“ a fost educată să gândească suspicios, să se lupte pentru dreptul la intimitate; generația digitală învață să gândească pozitiv, să vadă în urmele ei de pe net o modalitate de a se simți acasă și în siguranță, de a se lăsa de bunăvoie urmărită, de a‑și alege de bunăvoie manipulările cărora vrea să se supună.

Sau, cum spunea clasicul Deleuze, citat de Manach: „Puterea ia, în societatea modernă, forma serviciilor sau a acțiunilor incitante, nu se mai manifestă prin constrângere“. Cât de adevărat. Unul dintre reproșurile mele constante la adresa celor cu 10 ani mai mici au fost întotdeauna inactivitatea și blazarea aparentă: de când am devenit și eu pe sfert digital, încep să înțeleg ce înseamnă să alegi o formă de pasivitate și să‑ți spui că ai ales, nu că ți‑a fost impusă.

Edvige este un program de înmagazinare a unor date despre persoane care ar putea atenta la liniștea publică – program foarte contestat în Franța. Și totuși, se pare că nu mai e nevoie de el, povestește Manach: la o reuniune a detectivilor particulari s‑a căzut de acord că Facebookul e mult mai bun, mai ales pentru că acolo oamenii dau voluntar date despre ei și, spre deosebire de datele culese de poliție, pe Facebook oamenii dau date reale, nu încearcă să inducă în eroare.

Bill Thompson, specialist în noua tehnologie și analist al BBC, spune că avem de‑a face cu un soi de Secol al Luminilor Numerice: trebuie să renunțăm la un mod demodat de a vedea lumea. Thompson e radical de‑a dreptul, spune că omul viitorului trebuie să se accepte fără viață ­privată. Ce să punem în loc atunci? Tot viața privată, spun unii. Revoluția sexuală, crede Manach, n‑a făcut din orgie o practică sexuală curentă, ci mai mult un stimulent pentru dezinhibarea sexuală generală. Tot așa, exhibarea vieții private nu va duce neapărat la fotografii nud cu toată lumea, ci poate la o știință nouă a protejării intimității și a citirii datelor altora. Asta e concluzia optimistă a articolului.

Eu cred că situația are și revers pesimist. Și, cum sunt un moș digitalizat incomplet, cred că generația numerică are o problemă de o natură puțin diferită. Ca să continui comparația cu revoluția sexuală, nu puțini gânditori (și mai ales gânditoare) au atras atenția că această liberalizare a adus cu sine și un soi de nouă sclavie a orgasmului: omul condamnat la juisare perpetuă. Cam tot așa, cred că există o dependență teribilă, construită în timp, de exhibare.

Nu am mari probleme cu urmărirea prin satelit pe google sau cu supravegherea ușor de realizat sau cu „dosare intime digitale“ ale puștilor de 16 ani care, după o căutare pe Google, seamănă cu dosarele STASI sau Securitate (înregistrări de conversații, fotografii compromițătoare, date intime). Știu că situația e ireversibilă. Problema care a mai rămas ține de cum vom percepe fericirea sau măcar comoditatea: și tare‑mi e că ea va ține de numărul de oameni care ne bagă în seamă, de câte accesări putem provoca. Iar asta îmi amintește de liceu. O adolescență perpetuă. E și ăsta un coșmar.

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“