Home»Llosa » Perechea anului

Perechea anului

2010-01-12 00:00

de

Prietena mea, Kathrin Holzach, de origine germană, argentiniană prin adopție și cetățeană a lumii, mi‑a scris din Nairobi o poveste care m‑a emoționat profund. Lucrurile s‑au petrecut exact cum vi le povestesc și se întâmplă și acum, părând una din poveștile acelea de Crăciun, spuse copiilor pentru a‑i educa și a‑i învăța să fie buni, ascultători și fericiți.

Nu demult, la sfârșitul lui decembrie 2004, pe litoralul Kenyei s‑a produs un cutremur submarin care a luat vieți și locuințe, a distrus sate și păduri și a produs uriașe prejudicii economice țării africane. Printre victimele cataclismului s‑a numărat și un foarte tânăr hipopotam, de numai câteva luni, cântărind trei sute de kilograme, numit Owen, pe care apele năvalnice l‑au purtat de‑a lungul fluviului Sabaki, ajungând până în Oceanul Indian, de unde valurile furioase și curenții nebuni ai uraganului l‑au redat continentului, lăsându‑l pe uscat și desigur îngrozit și epuizat la marginea orașului‑port Mombasa. Spre norocul lui, acolo l‑au găsit câțiva voluntari ai rezervației naturale Lafarge Park, din apropierea portului kenyan, care s‑au străduit să‑l calmeze și să‑l întremeze. Dar n‑au reușit să‑i mai redea mama, pierită ori rătăcită pesemne în timpul cataclismului. Hipopotamii au o puternică vocație familială și puii trăiesc nedezlipiți de mame în primii patru ani de viață.

Astfel că orfanul Owen și‑a găsit repede o mamă adoptivă care s‑o înlocuiască pe cea pierdută. Ecologista Paula Kahumbu, care conduce Lafarge Park, a fost uluită să constate că, dintre toate femelele din rezervație, Owen și‑a ales ca mamă o țestoasă deja centenară, iar aceasta și‑a asumat rolul matern cu dragoste și responsabilitate. De atunci, mamă și pui sunt nedespărțiți. Înoată, mănâncă și dorm împreună și, ori de câte ori cineva – animal sau om – se apropie de broasca țestoasă, pașnicul Owen se înfurie și trage un răget ce sperie păsările din copaci, alungându‑le.

Înduioșătoarea poveste nu m‑a surprins prea mult. Cu câțiva ani în urmă am predat un semestru la Universitatea George Washington din Saint Louis, Ohio. În fața casei în care am locuit se afla o frumoasă grădină zoologică, prin care mă plimbam dimineața. Acolo am descoperit un hipopotam nou‑născut – roz, urâțel foc, simpatic și bleg – cu care m‑am înțeles excelent. Mi‑a ghicit pesemne vechea slăbiciune pentru hipopotami și aș putea jura că se bucura văzându‑mă apărând în fiecare dimineață și dându‑i binețe. Se juca cu mama lui bălăcindu‑se în apă, iar ea îl lingea zgomotos, cu iubire maternă, deschizându‑și larg gura enormă. Hipopotamii sunt animale bune, neajutorate, hedoniste și visătoare. Adoră să facă dragoste, nu să lupte. Sunt spectaculoase isprăvile lor sexuale. Văzându‑i înlănțuiți, ai crede că se omoară, dar în realitate se bucură din cale afară. E emoționant să‑i vezi tăvălindu‑se în noroi fericiți ca niște copii sau așteptând răbdători ore întregi ca vreun colibri ori vreun fluture să le intre în gură, adăugând astfel ceva nou regimului lor erbivor, căci cu gâtul lor strâmt pot înghiți doar peștișori sau păsări mici.
Îmi sunt tare simpatice și țestoasele mari și mici, cele de pământ și cele de apă. Pe acestea din urmă le‑am văzut o dată, prin anii ’70, mergând să‑și depună ouăle pe o mică plajă a fluviului Marañón, într‑o noapte cu lună, în regiunea Amazonului: un spectacol delicat și frumos. O dată i‑am dăruit o mică țestoasă mezinului meu. Gonzalo era un copil atât de citadin încât, atunci când a primit țestoasa, a șters‑o de mai multe ori de dușumea ca s‑o facă să meargă, ca mașinuțele cu arc. Făptura înceată dispărea uneori cu zilele printre florile bougainvillea ori printre ferigile din grădină. Și putea sta ore în­tregi fără să‑și scoată căpșorul urduros din carapace. Dar când o făcea, atrasă de o frunză de salată verde ori de un biscuit, mesteca tacticos hrana și în ochii ei se citeau un calm, o înțelepciune și o împăcare cu viața, demne de invidiat. Biata de ea, a avut un sfârșit tragic! Am plecat în călătorie și, când ne‑am întors, după o săptămână, am găsit‑o moartă, cu lăbuțele în sus. N‑am încercat niciodată să aflăm care dintre copii o pusese în poziția asta, fără să‑și dea seama că singură nu se putea întoarce în poziția inițială.

Firește, povestea lui Owen și a mamei lui adoptive își are morala ei. Oare nu e o mare rușine ca două animale din două specii atât de diferite cum sunt țestoasa și hipopotamul să poată conviețui, relaționa și iubi, iar stupizii bipezi umani să se ucidă între ei ca sălbaticii de îndată ce descoperă între ei diferențe adesea nesemnificative? Dacă ne gândim la războaiele, genocidele, măcelurile cele mai sângeroase din ultimii ani, observăm că acțiunile homicide din cele mai grave tragedii colective au izbucnit între comunități foarte apropiate, rivalitățile lor bazându‑se pe deosebiri de doctrină religioasă, ideologie politică sau obiceiuri etnice, ce par ezoterice pentru cei din afară.

Un caz de‑a dreptul monstruos e cel din Irak. Pentru orice soldat străin, victimă a terorismului, au murit o sută sau două sute de irakieni uciși de propriii lor compatrioți. Fanaticii șiiți îi omoară pe suniți, fanaticii suniți îi omoară pe șiiți, în cele două mari comunități musulmane din țară diverse secte șiite și sunite se ucid între ele, musulmani de ambele tendințe omoară kurzi și creștini, iar kurzii îi ucid pe șiiți și pe suniți și tot așa până ridică un munte amețitor de cadavre.

Și ce să mai vorbim despre masacrele din inima Europei Occidentale? Dezintegrarea Iugoslaviei s‑a produs cu niște cumplite asasinate colective: sârbi ucigând bosniaci și croați, aceștia din urmă îndârjindu‑se împotriva sârbilor și bosniacilor, care la rândul lor au ucis, dar nu atât de mulți oameni, nu fiindcă n‑ar fi vrut, ci fiindcă n‑au mijloacele s‑o facă și fiindcă erau puțini. Terorismul dintre sârbi și kosovari – care au conviețuit sute de ani pe același teritoriu – n‑a fost nici el mai puțin feroce. Procentul morților din Balcani, raportat la populația existentă, depășește media victimelor din cel de‑Al Doilea Război Mondial.

Lista ar putea fi foarte lungă dacă adăugăm la aceste două exemple alte măceluri: din Timorul Oriental, Rwanda și Burundi, Biafra, Eritreea, Somalia, Republica Democrată Congo, Guatemala, Salvador, Haiti, Peru, Columbia, Cecenia etc.

Ideea că omul este superior animalului, fiindcă are rațiune și suflet – potrivit creștinilor –, e o prejudecată trufașă și nedreaptă, dacă luăm în calcul comportamentul omului și pe cel al animalului față de semeni. În general, animalele ucid doar pentru a‑și procura hrana și a‑și asigura supraviețuirea. Foarte rar se atacă între ele familii sau animale din aceeași specie sau pentru simpla plăcere de a ucide. Oamenii ucid cel mai ades – dacă judecăm imparțial – pentru pofte mărunte, fanatisme, intoleranțe, perversiuni, egoisme, iar cei ce declanșează războaie și comit crime suferă în general la fel de mult ca și victimele lor.

Excelentele progrese tehnico‑știin­ți­fi­ce au dus la descoperiri extraordinare în domeniul sănătății, în educație, în întrebuințarea resurselor naturale. Dar au și furnizat omenirii un formidabil arsenal de arme de distrugere în masă, o mică parte din el fiind suficient pentru a sfârși cu orice formă de viață de pe planetă! Dezvoltarea și progresul – notabile, fără îndoială – ne‑au apropiat tot mai mult de hăul violenței și al descompunerii; suntem conștienți de asta, dar nici un guvern, indiferent de culoarea lui politică, nu pare a fi decis să acționeze serios în acest sens.