Ultima oprire a lui Lev Tolstoi

• Foto

Christoper Plummer, in filmul "Ultima statie"

Celebrul autor al romanului «Război și pace» a avut parte doar de război în ultimii ani din viață“, scrie „Los Angeles Times“ în deschiderea unui articol despre filmul „The Last Station“, o dramă dedicată scriitorului rus Lev Tolstoi și lansată luna aceasta, cu ocazia împlinirii, în acest an, a unui secol de la moartea sa. Titlul filmului, regizat de americanul Michael Hoffman, cu Christopher Plummer (Tolstoi) și Helen Mirren (soția sa, contesa Sofia Andreevna Bers) în rolurile principale, face referire la ultima zi din viața scriitorului – 20 noiembrie 1910.

La 82 de ani, Tolstoi, bolnav de pneumonie, pornise într‑o călătorie cu trenul fără să‑și fixeze o țintă anume, împreună cu fiica lui Alexandra și medicul său, D. Makovitki. Impresionat de contrastul dintre viața sa tihnită de moșier (s‑a născut, în 1828, într‑o familie de nobili ruși) și de mizeria în care trăia poporul, nu‑și mai dorea decât să ajungă într‑un loc în care să ducă o viață simplă și liberă. Gara Astapovo din sud‑estul Moscovei a fost, pentru el, ultima stație.

POIANA LUMINOASA. Adaptat după romanul cu același nume al scriitorului american Jay Parini, filmul lui Hoffman reconstituie ultimul an din viața lui Tolstoi prin vocea a șase personaje: Tolstoi însuși, soția sa, Sofia Andreevna Bers, unul din cei 12 copii ai săi, Sasha, secretarul său din acea perioadă, Valentin Bulgakov, doctorul Makovitki și scriitorul Vladimir Chertkov, fondatorul tolstoismului – un grup de discipoli și susținători ai principiilor filozofice și religioase ale lui Lev Tolstoi.

Scriitorul este portretizat la cei 82 de ani ca având aceeași vigoare fizică și mintală din tinerețe: încă mai scria și călărea pe moșia lui din Iasnaia Poliana („poiana luminoasă“, în rusă), aflată în regiunea Tula, la vest de Moscova; locul în care s‑a născut și a scris o mare parte din opera sa, printre care și cele două capodopere ale literaturii universale „Război și pace“ (1865–1869) și „Anna Karenina“ (1875–1877).

Focalizat pe viața de familie a lui Tolstoi, dar și pe frământările sufletești ale scriitorului, filmul aduce în prim‑plan povești de dragoste, precum cea dintre secretarul Vladimir Chertkov și fiica lui, Tolstoi Masha, și conflicte, precum cel dintre scriitor și soția sa, care voia ca moștenirea literară a contelui să revină familiei, în timp ce Tolstoi dorea să renunțe la drepturile scrierilor sale pe motiv că opera lui aparține poporului rus.

Neînțelegerile cu Sofia Andreevna Bers, neputința de a‑i ajuta mai mult pe țăranii ruși (cu toate că a fost un reformator în domeniul educației, înființând mai multe școli unde el însuși îi învăța să scrie și să citească pe copiii săraci) l‑au determinat pe Tolstoi să lase în urmă, în acel ultim an al vieții sale, moșia, familia și o căsnicie de 48 de ani pentru a porni, pe 28 octombrie 1910, în ultima sa călătorie.

VALORI FUNDAMENTALE. În anul morții sale, Tolstoi era deja recunoscut în Europa drept cel mai mare scriitor și gânditor al Rusiei, iar acest aspect este surprins și de Michael Hoffman, care îi prezintă, în „The last Station“, pe tinerii adepți ai tolstoismului, grup condus de scriitorul Vladimir Chertkov care promova pacifismul și egalitatea socială.

„Dostoievski s‑a focalizat pe partea dureroasă și întunecată a sufletului uman. Tolstoi este opusul. El apăra valorile fundamentale precum iubirea, prietenia și relațiile de familie“, spunea pentru „The Guardian“ Vladimir Ilici Tolstoi, stră‑strănepotul scriitorului și directorul actual al casei memoriale de la Iasnaia Poliana, unde sunt păstrate obiectele personale și biblioteca cu 22.000 de volume ale lui Tolstoi. În „Anna Karenina“ Tolstoi a construit pasionala poveste de dragoste dintre Anna Karenina și contele Vronski pe fondul social și politic din Rusia sfârșitului de secol XIX, descriind cu realism nobilimea din care el însuși făcea parte, accentuând, cu tendințe moralizatoare, corupția moșierilor și nedreptatea față de țărani, susținând importanța relațiilor de familie și a moralității.

„Nu trebuie să privim romanul «Anna Karenina» ca pe o operă de artă, ci ca pe o radiografie a realității de atunci“, scria, în secolul XIX, criticul britanic Matthew Arnold, într‑un eseu dedicat lui Tolstoi. La fel, în „Război și pace“ – unde vorbește despre destinele a două familii nobiliare importante în acea vreme, Bolkonski și Rostov – Tolstoi descrie situația Rusiei țariste aflate în pragul invaziei franceze conduse, în 1812, de Napoleon Bonaparte, nedreptățile artistocraților față de țărani, rolul moralității în viața de familie.

În acest amplu roman, pe care soția sa, Sofia, l‑a transcris de șase ori, Tolstoi și‑a spus, poate cel mai bine, nemulțumirile în legătură cu „toată mârșăvia, toată vorbăria, toată nebunia, toate contradicțiile din sufletul oamenilor (...)“, după cum scria chiar el în jurnalul intim.

SCRIITORUL ANARHIST. Principiile legate de pacifism, moralitate și politică pe care Tolstoi le‑a dezbătut neîncetat în opera lui au prins contur în mintea sa înainte de a deveni scriitor, în timpul Războiului din Crimeea (1853–1856), la care a participat ca locotenent secund într‑un regiment de artilerie. Au contribuit însă la formarea acestor idei nu doar acea experiență, pe care Tolstoi a descris‑o în „Povestiri din Sevastopol“, ci și lecturile din Shopenhauer – cum este, spre exemplu, „Lumea ca voință și reprezentare“ –, precum și întâlnirile pe care le‑a avut în timpul călătoriilor sale prin Europa, între 1860 și 1861, cu scriitori ca Victor Hugo, ce împărtășea aceleași convingeri filozofice și politice.

Tolstoi a ajuns astfel, în scurt timp, un fervent susținător al anarhismului creștin, curent filozofic ce îmbină tradițiile anarhiste cu învățăturile lui Christos. Cartea „Împărăția lui Dumnezeu este cu tine“ – în care Tolstoi susține ideea unei noi organizări a societății, bazată pe interpretarea învățăturilor lui Christos și egalitatea dintre clasele sociale (posibilă, după părerea lui, doar prin lupta lipsită de violență împotriva răului) – este considerată astăzi un text‑cheie al anarhismului creștin.

Interzisă multă vreme în Rusia și publicată pentru prima dată în Germania, în 1894, cartea a avut o puternică influență asupra unor personalități de secol XX precum americanul Martin Luther King Jr. (liderul mișcării pentru drepturile afro‑americanilor) și indianul Mahatma Gandhi (propovăduitorul mișcărilor de revoltă nonviolente). Regizorul Michael Hoffman nu a omis să vorbească, în „The Last Station“, despre principiile de genul celor susținute în acea carte, ceea ce, crede un cinefil pe nume Eugene Novikov, e în defavoarea lui Tolstoi, pentru că „ideile lui despre lume par acum ilogice și fanatice“, scrie el pe un site de recenzii, cinematical.com.

ÎN OCHII LOR. Oricât de întemeiate erau ideile lui liberale privind condiția omului, în general, și a celui contemporan lui, în special, faptul că Tolstoi ataca fățiș guvernul (eseul „Nu pot să tac“, spre exemplu) și Biserica Ortodoxă Rusă (romanul „Învierea“, în care acuză Biserica de ipocrizie) nu avea cum să treacă neobservat de regimul țarist. Așa încât în 1901 Biserica l‑a excomunicat, hotărâre ce a fost reafirmată în 2001, când reprezentanții săi conservatori au trecut opera lui pe lista neagră. De altfel, Tolstoi nu este apreciat nici astăzi la adevărata lui valoare în Rusia.

„Criticile aduse de Tolstoi Bisericii Ortodoxe l‑au transformat într‑un personaj periculos pentru puterea rusă“, scrie jurnalistul Luke Harding în „The Guardian“, adăugând că „nici măcar Putin nu l‑a amintit vreodată în vreunul din discursurile sale“. A descoperit‑o, însă, Iisus înaintea lui: nimeni nu e profet în țara sa.

În restul lumii, Tolstoi este recunoscut nu doar ca unul din cei mai profunzi scriitori și gânditori din toate timpurile, ci și ca unul din cei mai fervenți militanți pentru drepturile omului și egalitate socială. De altfel, scriitorul german Thomas Mann scria, în 1928, când se împlineau 100 de ani de la nașterea lui Tolstoi: „În el, omul a fost mai puternic decât artistul și neîndoielnic mai puternic decât gânditorul“.

Zbuciumatul Tolstoi

Recunoscut ca unul dintre cei mai importanți romaniceri din literatura universală, Lev Tolstoi (1828–1910) a scris, timp de aproape 60 de ani, romane, studii filozofice, proză scurtă și teatru. În toate a înfățișat, cu realism, Rusia de la jumătatea secolului XIX.

1) Obiceiuri proaste. Între 1844 și 1847, a studiat limbile turcă și arabă și a frecventat cursurile facultății de științe juridice de la Universitatea din Kazan. A renunțat însă la amândouă, dedicându‑se vieții mondene (organiza nenumărate petreceri și frecventa cercuri aristocratice). În ’47 a renunțat la acest stil de viață, retrăgându‑se la moșia de la Iasnaia Poliana.

2) Pe câmp minat. Începând cu 1851, când s‑a înrolat în aramata rusă (în Caucaz), a semnat primele sale scrieri: romanul „Copilăria“, prima parte din trilogia autobiografică din care fac parte și volumele „Adolescența“ și „Tinerețea“, dar și povestiri precum „Incursiunea“ și „Tăierea pădurii“, inspirate de viața de soldat.

3) Un rus la București. În 1854, când a fost transferat în armata rusă de la ­Dunăre, a avut ocazia să locuiască timp de câteva luni la București. Într‑o scrisoare adresată la acea vreme mătușii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, scriitorul spunea: „Sunt năucit. Un oraș mare și frumos, obligația de a te prezenta multora, opera italiană și teatrul francez (...)“.

4) Cea mai nefericită căsnicie. Deși a fost căsătorit timp de 48 de ani cu contesa Sofia, mariajul său a fost descris de scriitorul britanic A.N. Wilson drept unul dintre cele mai nefericite din istoria literaturii. Motivele: pe lângă faptul că în preziua cununiei Tolstoi i‑a dăruit viitoarei soții jurnalul său intim în care descria relațiile lui sexuale de până atunci, cei doi nu împărtășeau aceleași idealuri filozofice și morale.

5) Onoare refuzată. În 1901, Comi­tetul Nobel l‑a nominalizat la premiul pentru ­literatură, Tolstoi, Dostoievski și Pușkin fiind singurii scriitori ruși traduși la acea vreme în franceză. Tolstoi a refuzat, însă, onoarea, pe mo­tiv că banii asociați premiului – „ochiul dracului“, cum îi numea el – nu au nici o legătură cu normele creștine pe care le respecta.