Plagiatul e bun. Zeul Copypaste e rău 

• Foto

Este comentator la ?Cotidianul? si autorul cartilor ?Agresiuni, digresiuni? si ?Fuck the cool. Spune-mi o poveste?

Teza cărții lui Jean‑Luc Hennig, un eseu delicios intitulat „Apologia plagiatului“, poate fi rezumată în două trepte. Mai întâi, toți cei mari (sau aproape toți) au furat. Apoi, nu contează că ai furat/mistificat, ci, mai ales, ce‑ai făcut după aceea cu ideea. Aș zice eu, înainte de a da niște exemple: nu vă mai isterizați că șeful vă ia ideile și se laudă cu ele, important e că el le pune în aplicare, voi veți deveni doar niște mici accidente ale istoriei! Glumesc și nu prea. Așadar, când citeau ceva bun, marile minți nu se puteau abține să ia cu totul și să semneze: Goethe, care‑l admira sincer pe Stendhal, se mira la fel de sincer de tupeul teribil al francezului care i‑a furat pasaje întregi din „Călătorie în Italia“. Cât despre marele Baudelaire, când s‑a apucat de tradus Edgar Allan Poe, îi venea să‑i smulgă frazele din text: „Prima oară când am deschis o carte a lui, am văzut, cu spaimă și încântare (...), fraze gândite de mine și scrise cu douăzeci de ani înainte“.

Apropo de „negri“ și cum sunt exploatați ei de șefi dominatori și hipnotizatori, frumos este cazul dramaturgului, poetului și regizorului neamț Bertolt Brecht, care a revoluționat teatrul secolului 20.

Și ajungem în sfârșit la măreața problemă a drepturilor de autor. Cine a ținut morțiș ca autorul să aibă „drepturi“ asupra propriei originalități? Librarii. Ăsta e răspunsul, industria de carte a hotărât să înceapă să dea drepturi autorilor ca să le poată cumpăra și apoi să le poată vinde eficient – se întâmpla în secolul 18, mai întâi la Londra, apoi la Paris. O dezbatere aprinsă a existat atunci între mari apărători ai drepturilor de autor (care, de la zece ani, au tot crescut până în zilele noastre), printre care se număra și Diderot, și tipi mai „retrograzi“ care voiau să fie asigurată libera circulație a ideilor. De la obsesia librarilor pentru originalitate și, implicit, pentru drepturi de vânzare, s‑a ajuns, firește, la obsesia vânătorii de plagiatori, scrie Jean‑Luc Hennig. Morala: marele apărător al drepturilor de autor, Diderot, fura el însuși cu îndemânare pasaje întregi din colegii scriitori englezi.

Acuzația de plagiat e rezervată frustraților, iată una dintre afirmațiile lui Hennig. Doar cei care n‑au fost luați în seamă ies și urlă să fie recunoscuți drept scriitori măcar în instanță. Plagiatorii, în schimb, sunt oameni care fac textele și ideile să circule. Și care se încordează să fie mai buni: „Nu contează plagiatul, totul depinde de ce facem cu el; asta e singura regulă. (...) Plagiatul cere calități eminente: agilitate, competență practică, curiozitate, tandrețe pentru scris, lectură atentă, exactă, afinitate sentimentală, infinită iubire pentru frază“. După cum vedeți, autorul nu doar inventariază furturi și ipocrizii intelectuale, ci le și apără. Aș spune doar că o face din motive pur estetice, uneori. Mai ales că „a scrie înseamnă a te prostitua. Înseamnă a excita, înseamnă a te vinde“, conform doamnei Violette Leduc. Și, atunci, a se slăvi cu toți scrobiții și închistații adepți ai originalității. Dar și cu sulemeneala în exces: poate produce erori de interpretare, heh.

Până unde preamărim plagiatul în epoca zeului Copypaste? În Evul Mediu conta interpretarea, contau nuanțele, nu se punea mare preț pe originalitate, oamenii nu încercau pe atunci să‑ți vândă totul ca fiind nou, exclusiv, special, incredibil. Hennig apără riscul și frumusețea plagiatorului adevărat invocându‑l pe Borges, care spunea că s‑ar putea ca întreaga lume să fie un șir infinit de versiuni ale câtorva metafore. Diferența dintre noul plagiator și cel tradițional este că individul copypaste nu mai citește ce fură. Aș inventa un mecanism care să‑ți permită să furi doar dacă și consumi acel text, film etc. Altfel, ideile, cuvintele frumoase vor circula bezmetice doar ca să se umfle în pene unii cu ele.

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“