Libertatea. „Trans‑părinții“

• Foto

Este comentator la ?Cotidianul? si autorul cartilor ?Agresiuni, digresiuni? si ?Fuck the cool. Spune-mi o poveste?

Să zicem că ați avea de ales între două situații (și suntem deja aruncați înspre acest gen de opțiuni): ești cuminte atunci când funcționezi cu identitatea din buletin, ai voie să fii obraznic atunci când intri cu identitate virtuală pe blog, forumuri, discuții online; a doua situație ar fi consecvența dintre identitatea tradițională și identitatea numerică (adică să încerci să fii online cam cum ești și în realitate). Pentru ce ați opta? O majoritate importantă deja alege din reflex: îmi preamăresc drepturile, libertățile de răzbunare, exhibare, agresivitate în mediul virtual și fac ciocul mic și joc de glezne la slujbă, în public. Libertatea se confundă cu anonimitatea perpetuată de virtual, în timp ce ordinea, disciplina și chiar consimțirea oprimării se confundă cu identitatea reală, cea de modă veche.

„Avatar“ a creat o depresie cvasicomică dintr‑un motiv care mie mi se pare evident. Toată dorința de libertate a cetățeanului de mileniu trei migrează către virtual – către lupta sub pseudonim („nick“) sau lupta de stradă cu cagula/gluga trasă pe cap, după model altermondialist – și cedează tot mai mult teren „real“. Libertatea devine echivalentă cu libertatea de imaginație, cu libertatea virtuală. Iar James Cameron a metaforizat perfect visul suprem al noii generații.

Josh Freed, un cunoscut comentator canadian, spune că această nouă perspectivă asupra intimității (ca manifestare de fapt a noului spațiu public) provoacă deja cel mai puternic conflict dintre generații. Pe de o parte se află „părinții“, cei educați să‑și protejeze cu dinții libertatea de gândire, intimitatea, dar și libertatea protestului public. De cealaltă parte stau „transparenții“ (sau „trans‑părinții“, ca să păstrăm o urmă din jocul de cuvinte în engleză), adică ăștia mici care nu mai înțeleg așa intimitatea și care își exilează voluntar furiile în virtual, păstrând pentru „real“ o apatie civică și un soi de conformism al gândirii de‑a dreptul înnebunitoare. Când au ceva de spus, o transmit cu un zgomot de tastatură sau protestează complet camuflați, ei fiind generația care trebuie să se ascundă de camerele publice de luat vederi.

De aceea, rețeta ideală de viețuire ar putea fi cea înspre care tindem oricum din instinct. Protestul, libertatea, civismul sunt toate bune pentru petiții online și nervi de „fun“ cu prietenii. Obediența este starea de a fi nevirtual. Cum se vor descurca în lumea asta tipii de modă veche? Nu știu. Una dintre soluții ar fi să se adapteze la noua lume. Poate să înțeleagă cât de real a devenit virtualul. De cealaltă parte, poate cea mai mare miză a deceniului următor ar fi să ne stabilim prioritățile. E mai important să ne apărăm intimitatea decât să redescoperim grupuri, colectivități cu unele credințe comune pe care să le apărăm indiferent de consecințe. Să nu lăsăm libertatea de imaginație să se confunde cu libertatea de expresie.

Avem mașinării care produc imaginație pe bandă, avem creatori de noi lumi în fiecare an, lumi care sunt atât de veridice, încât ne provoacă depresii. Avem chiar o „industrie“ online puternică, din care imediat se formează tabere radicale pro și contra, care nu se întâlnesc niciodată. Lipsa contactului direct mărește radicalismul, neîncrederea, scepti­cismul, dar micșorează teribil puterea de luptă și mediere reală. Nu ai cum să dialoghezi, să te lupți dacă nu‑ți înfrunți dușmanul. Imaginația devine încet și nepermis sinonimă cu virtualul, iar amândouă devin în mod periculos sinonime cu protestul și atitudinea critică. Seamănă întrucâtva cu gustul puterii de a monopoliza discursul de opoziție, gustul corporațiilor de a prelua discursul anticorporație și de a‑l pune la lucru în scop comercial. Toate astea au un haz. Dar până într‑un punct deocamdată incert, care mie îmi creează angoase.

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“