COVER STORY: Mișu Negrițoiu: “În 2010 se va vedea adevăratul impact al crizei asupra sistemului bancar românesc“

• Foto

Misu Negritoiu, director general ING Bank foto Laszlo Raduly

• 
• 

Când n‑a mai rămas nimic de mediat, negociat și re­eșa­lonat, bancherii apelează la bodyguarzi. Cei de la ING Bank, de pildă, au avut nevoie de gărzi de corp pentru a duce la bun sfârșit decizia băncii de a pune sechestru pe depozitele uneia dintre cele mai cunoscute companii românești, grupul Flanco‑Flamingo, aflat acum în pragul falimentului.

S‑a întâmplat anul trecut, pe 9 decembrie, data la care reprezentanții ING, flancați de bodyguarzi, au venit la magazinele companiei cu un mandat clar: acela de a recupera ceea ce se mai putea în contul creditului de 17,5 mil. euro pe care electroretailerul îl angajase față de ING în 2001. Calculele băncii arătau că Flamingo nu mai avea cum să‑și ramburseze creditul, așa că ING a decis să pună sechestru pe ceea ce mai rămăsese de executat: computerele, frigiderele, mașinile de spălat din depozitele Flamingo; într‑un cuvânt, stocurile companiei.

N‑a fost chiar simplu: Flamingo a ripostat o zi mai târziu, pe 10 decembrie, când a obținut o hotărâre judecătorească de intrare în insolvență. Hotărâre care lega la spate, practic, mâinile ING Bank; legea spune că, atunci când o companie intră în insolvență, nu mai poate fi executată silit.

Bătălia de două zile dintre ING și Flamingo – prin care electroretailerul a încercat să câștige timp – e fără precedent în istoria relațiilor dintre bănci și marile companii românești.

E probabil tocmai pentru că, după cum spunea recent și Mihai Bogza, șeful Bancpost, băncile au epuizat soluția reeșalonărilor – același credit nu va fi reeșalonat a doua oară – și le mai rămâne doar cea a executării silite. Dar e probabil să mai asistăm la evenimente precum cele din 9–10 decembrie 2009 și pentru că managerii au, și ei, o armă de care bancherii se tem: intrarea voluntară în insolvență.

Sigur, insolvența e privită drept primul pas către faliment: acesta a fost deznodământul pentru peste 90% dintre companiile care au recurs, în trecut, la o astfel de soluție. Dar amână o moarte rapidă și promite, totuși, o șansă. Flamingo, de pildă – pe vremuri una dintre vedetele bursei românești –, e acum la un pas de lichidare, în vreme ce ING vede drept ca și pierdute milioanele de euro pe care le‑a dat electroretailerului. Iar bancherii n‑au nici un motiv să creadă că Flamingo va rămâne un caz izolat.

SUB STIGMAT. Peste 21.000 de companii au intrat în 2009 în insolvență, din care circa 5.000 – un sfert – la propria cerere. Companii cunoscute, precum rețeaua de magazine de încălțăminte Leonardo și retailerul alimentar PIC, controlat de frații Penescu din Pitești – dar și dezvoltatori imobiliari de anvergură, precum Mivan Kier sau Copper Beech –, s‑au înscris pe lista insolvențelor la cerere. Un avocat a spus pentru MONEY EXPRESS, sub protecția anonimatului, că, pentru a le aproba cererile de credite noi, unii bancheri îi pun pe managerii sau proprietarii companiilor să semneze că nu vor cere intrarea în insolvență a businessurilor pe care le conduc – deși legea nu permite acest lucru.

Ba mai mult, există un soi de război surd și între bancheri și lichidatori. Unii bancheri avansează un soi de teorie a conspirației: situația actuală, spun ei, ar fi rezultatul lobby‑ului făcut de lichidatori pentru o legislație care permite intrarea cu ușurință a companiilor în insolvență. „Cine câștigă din situația aceasta? Lichidatorii. Legea s‑a schimbat cu lobby din partea executorilor judecătorești și a firmelor de insolvență“, spune un șef de bancă ce a cerut să nu‑i fie publicat numele.

Replica vine neîntârziat prin vocea lui Arin Stănescu, președintele Uniunii Naționale a Practicienilor în Insolvență din România (UNIPR), care crede că legislația insolvenței este „una din cele mai bune din lume“. „Bancherii ar trebui să fie îngrijorați de altceva. Că au în portofoliu credite care în afară se numesc active toxice“, spune Stănescu, subliniind că în 2007–2008 băncile obișnuiau să finanțeze așa‑numitele SPV‑uri (Special Purpose Vehicle – vehicule de investiții – n.r.) pentru achiziția de terenuri.

„Toate aceste vehicule se află acum în insolvență, pentru că terenurile acelea cumpărate cu credit nu produc nimic“, argumentează Stănescu. În plus, spune el, deși au mai mult de lucru, specialiștii în insolvență nu câștigă mai mult în criză. „Piața noastră este undeva la 20–30 de mil. euro. Ar fi trebuit să crească, dar nu crește, din cauză că nu reușim să valorificăm activele“, spune șeful UNIPR.

„PE UȘA DIN SPATE“. Revenind la duelul dintre Flamingo și ING, deși se felicită pentru faptul că este unul din puținii bancheri care au decis să tranșeze cazul unui client mare cu probleme multe, Mișu Negrițoiu este îngrijorat de felul în care Flamingo s‑a sustras inițiativei ING de executare silită. „La simpla cerere, fără nici o analiză prealabilă, instanța declară insolvența. (...) În mod normal audierile ar trebui să dureze două‑trei săptămâni. În cazul Flamingo, insolvența s‑a declarat în două zile“, spune bancherul, atrăgând atenția că în România intrarea în insolvență a companiilor se face „pe ușa din spate“.

Asemeni crizei financiare, fenomenul intrării de bunăvoie a companiilor în insolvență este o noutate: cu așa ceva bancherii români nu s‑au mai confruntat. Iar miza e mare. Când un om oarecare încetează să‑și plătească ratele, impactul asupra bilanțului băncii este infim. Dar când același lucru se întâmplă cu o companie cu credite de zeci sau sute de milioane de euro, lucrurile se complică: pentru că profitul băncii – care în România nu este mai mare de câteva sute de milioane de euro – se poate subția instantaneu.

Cum? Chiar dacă firma insolventă funcționează în continuare și își rambursează la timp datoriile la bănci, din punctul de vedere al cifrelor băncii, creditul către un astfel de client este considerat ca și pierdut – reglementările BNR spun că banca respectivă trebuie să provizioneze (să pună bani deoparte – n.r.) 100% din împrumutul respectiv. După perioada de reorganizare a companiei – care durează circa trei ani –, aceasta poate ieși bine, teoretic, din etapa insolvenței.

Teoretic, pentru că în realitate lucrurile stau altfel. „În practica noastră nu am întâlnit încă astfel de cazuri reușite“, spune Adriana Duncea, avocat‑partener la casa de avocatură asociată Mazars, o companie de audit și consultanță. Cât despre statisticile UNPIR, acestea arată că până acum numai 2–3% din firmele românești intrate în insolvență au evitat falimentul.

BANI NOI. Dincolo de toate aceste nuanțe, decizia ING de la sfârșitul anului trecut – aceea de a executa stocurile Flamingo – pare una neobișnuită. Negrițoiu spune chiar că a primit felicitări de la unii parteneri de afaceri pentru faptul că a avut curajul să nu mai prelungească agonia retailerului. Decizia e cu atât mai neobișnuită cu cât pe parcursul lui 2009 băncile au făcut tot posibilul să evite executarea silită a clienților cu probleme.

Au preferat în schimb să restructureze creditele, să reeșaloneze și să acorde perioade de grație. „Am fost mai hotărâți (cu executarea Flamingo – n.r.) pentru că a fost și singurul client cu probleme atât de mari“, explică Mișu Negrițoiu, adăugând că de fapt acționarii Flamingo au denunțat înțelegerile prealabile cu banca blocând astfel orice negociere. Neînțelegerile între bancă și retailer s‑au amplificat în momentul în care Flamingo a cerut un nou credit.

„Problema lor a început pentru că voiau bani noi. Or, dacă ai 30 de milioane de euro expunere la bănci și mai ai 30 de milioane datorii la furnizori și ai 60 de milioane vânzări... Le‑am spus «bani noi, bani noi, dar ce se întâmplă după ce luați bani noi?»“, povestește Mișu Negrițoiu, care subliniază că adevărata problemă a Flamingo a fost că nu a făcut la timp o restructurare radicală, care să elimine pierderile cronice ale companiei.

De fapt, lipsa de cultură managerială din România, cum o numește Arin Stănescu, este una din problemele principale ale companiilor românești care ajung în insolvență „când nu se mai poate face nimic“. Mulți manageri și antreprenori români, crede el, ajung acum să plătească astfel faptul de a nu fi avut curaj să ia măsuri dure la începutul crizei. Cât despre bancheri, nici ei nu mai pot rostogoli la infinit creditele cu probleme.

COMPANII „ZOMBIE“. Iar dacă anul trecut bancherii abia dacă pronunțau sintagma „executare silită“, începând cu 2010 tonul s‑a schimbat. „Nu vom restructura de două ori același credit, pentru că astfel i‑am descuraja pe clienții buni să mai plătească ratele“, spunea cu puțin timp în urmă pentru „Ziarul Financiar“ Mihai Bogza, directorul general al Bancpost. Și Robert Rekkers, directorul general al Băncii Transilvania, afirma într‑un interviu cu dailybusiness.ro că, atunci când intervine o problemă de atitudine în relația cu debitorul, „de exemplu, atunci când nu mai răspund la telefon sau ne mint“, banca va trece la executări silite.

Iar Mișu Negrițoiu spune cu voce tare ceea ce alți bancheri doar gândesc. „În 2010, băncile vor trebui să‑și facă ordine în bilanțuri și să execute multe din creditele provizionate“. Steven van Groningen, președintele Raiffeisen Bank, merge mai departe și spune că, dacă nu sunt atente, băncile românești riscă să facă ceea ce în limbaj de specialitate poartă numele de „evergreening“ – acordarea de credite companiilor mari și ineficiente numai pentru a le ține în viață și nu a trece pierderile în bilanțuri.

Este o greșeală pe care au făcut‑o pe scară largă băncile japoneze în criza imobiliară din anii ’90, una care a dus la apariția așa‑numitor companii „zombie“ – firme total ineficiente ținute în viață artificial de bănci în detrimentul firmelor mici și profitabile. Ce a însemnat asta pentru Japonia? O recesiune profundă, cunoscută sub numele de „deceniul pierdut“.

ADEVĂRATUL IMPACT. Insolvența companiilor este o temă și pe agenda BNR. „Putem să previzionăm orice, cu două excepții – frauda și intrarea în insolvență a clienților“, spunea în decembrie anul trecut Nicolae Cinteză, directorul Direcției de Supraveghere din BNR, la un seminar pe teme bancare de la Sinaia. Cinteză mai atrăgea atunci atenția că percepția de risc a bancherilor a crescut atât de mult din cauza acestui fenomen încât „a determinat sistarea creditării“.

„Vom fi și mai selectivi când acordăm noi credite“, confirmă Negrițoiu, care crede că în 2010 toate băncile vor fi mai exigente în acordarea de noi împrumuturi. Mișu Negrițoiu e convins că 2010 e anul în care „se va vedea adevăratul impact al crizei asupra sistemului bancar românesc“; crede că am intrat deja „în cea de‑a treia fază a crizei“. În viziunea sa, prima fază a avut loc în sistemele financiare din țările dezvoltate, România nefiind atinsă în această etapă decât marginal, în special pe piața de capital. În cea de‑a doua fază, criza s‑a mutat în economia reală, pentru ca abia acum efectele să se reîntoarcă în sistemul bancar.

Și alți bancheri din România au renunțat deja la eufemismele obișnuite ale sistemului financiar. Iată un exemplu: „o mare nenorocire“ – așa califica fenomenul intrării voluntare în insolvență Radu Grațian Ghețea, președintele Asociației Române a Băncilor (ARB), într‑o discuție de la sfârșitul anului trecut cu MONEY EXPRESS. Steven van Groningen, la rândul lui, spune că „utilizarea excesivă a instituției insolvenței poate avea efecte negative asupra economiei în ansamblul ei prin blocarea fluxurilor comerciale și financiare și implicit asupra sistemului bancar“.

În opinia lui Negrițoiu, insolvența ca fenomen microeconomic poate afecta și percepția macroeconomică asupra țării noastre: șeful ING Bank crede că fluxurile de capital vor începe să ocolească România, o țară „cu un sistem așa de cețos, de nesigur și de costisitor“ de recuperare a garanțiilor. Iar băncile străine nu vor putea să‑și mențină expunerile pe România „dacă vor avea găuri tot mai mari în bilanț“. În acest scenariu pesimist, tot mai multe companii românești ar putea intra în insolvență. Și nu de bunăvoie.

Greu de executat

Capacitatea băncilor de a executa garanțiile este foarte redusă, spune Mișu Negrițoiu, șeful ING Bank, care crede că acest lucru va scădea atractivitatea României ca destinație de investiții pentru bănci. Bancherul subliniază că banca sa a avut probleme la executarea tuturor tipurilor de garanții, cu excepția celor cash.

1. CASH (CU GAJ PE CONT). Se execută imediat, fără nici un obstacol; banca recuperează 100% din valoare.

2. SCRISOAREA DE GARANȚIE (bancară sau corporativă). Folosită la multi-naționale; executabilă 100%.

3. BILETUL LA ORDIN. De regulă banca recuperează 100% din valoare (fără comisioane și speze bancare). Ar trebui să fie o garanție foarte sigură, dar Negrițoiu spune că ING a avut probleme și aici: banca a avut nevoie de doi ani pentru a executa un bilet la ordin al unei mari companii, avocații acesteia întârziind, prin contestații, o sentință favorabilă băncii.

4. CREANȚELE. Valoarea de lichidare este 75–80% din valoarea creanțelor, acele facturi pe care o companie le are de încasat. În urmă cu un an și jumătate, spune Negrițoiu, ING Bank nu a putut executa creanțele unui client pentru că acesta a intrat în insolvență.

5. STOCURILE. Șeful ING spune că de multe ori banca nu poate executa stocurile clienților pentru că, atunci când oamenii băncii merg să le ridice, o mare parte din acestea sunt deja dispărute. „Uneori, (oamenii din companie - n.r.) te blochează fizic, iar când vrei să iei camioanele pun câinii pe tine“, spune Negrițoiu.

6. IMOBILE. Atunci când ajungi să execuți efectiv garanțiile imobiliare ale unei companii este „dramatic“, în exprimarea șefului ING. „Când vrea, clientul poate obține tot felul de hotărâri judecătorești cu care te blochează“.

Efervescență legislativă

În ultima lună au apărut noi proceduri care dau posibilitatea firmelor din România să se apere în fața creditorilor și pe alte căi decât cea a insolvenței. „Este o efervescență destul de mare în domeniul insolvenței“, spune Arin Octav Stănescu, președintele UNIPR și membru în Comisia juridică din Camera Deputaților.

1. CONCORDATUL PREVENTIV. Legea concordatului preventiv a apărut în Monitorul Oficial din 14 ianuarie 2010. Proiectul a fost inițiat de Gheorghe Piperea de la firma de avocatură Piperea și Asociații. „Noua lege păstrează toate avantajele insolvenței, fără a avea și de­zavantajele acesteia“, spune Piperea. Astfel, ca și în cazul insolvenței, se suspendă executarea silită, în schimb debitorul păstrează controlul asupra afacerii sale și beneficiază de ajutor specializat pentru restructurare. Concordatul durează 18 luni – nu trei ani, ca insolvența.

2. MANDATUL AD‑HOC. Este o procedură care se desfășoară aproape integral în afara instanței de judecată și care are ca scop evitarea insolvenței. Președintele tribunalului se implică doar prin numirea unui negociator denumit „mandatar ad‑hoc“, care mediază o înțelegere între creditor și debitor astfel încât să impiedice intrarea companiei în insolvență. Cu toate astea, mandatarul ad‑hoc este, de obicei, un practician în insolvență, după cum explică Arin Stănescu.

3. UNIUNEA MEDIATORILOR BANCARI (UMB). Instituția, înființată la sfârșitul lui 2009, are ca scop soluționarea pe cale amiabilă a conflictelor între bănci și clienții lor. Medierea este o alternativă la hotărârile instanțelor de judecată, fiind mai rapidă și mai puțin costisitoare. Proaspăt înființata UMB nu este însă recunoscută de comunitatea bancară. Asociația Română a Băncilor (ARB) a anunțat săptămâna trecută că uniunea „nu reprezintă materializarea proiectului pe care și l‑au propus ARB și comunitatea bancară“.

Mega‑insolvențele

Cele mai răsunătoare insolvențe de anul trecut au avut loc în real estate și retail, businessuri blocate de prăbușirea pieței imobiliare, respectiv de declinul creditului de consum, unul dintre motoarele creșterii retailului în ultimii ani.

REAL ESTATE - Irlandezii au dat tonul

Intrarea în insolvență a dezvoltatorului nord‑irlandez Mivan Kier, în septembrie 2009, a fost prima mare insolvență din real estate: restul au venit în cele trei luni care au urmat.
 

* faliment; ** George Pădure, fost primar al sectorului 1 din Capitală, intenționa să dezvolte prin firma Sigma Proiect
un complex de circa 1.500 de locuințe în zona Colentina

RETAIL - Branduri locale în derivă

Surse: „Ziarul Financiar“, wall‑street.ro