Cum se șifonează acordul cu FMI

• Foto

Dan Suciu

Cine i‑a ascultat pe reprezentanții FMI și ai CE transmițând mesaje încurajatoare după ultima vizită de evaluare nu își va mai putea imagina niciodată că FMI a fost cândva o instituție rigidă, aspră și dogmatică. Pare mai degrabă o instituție tolerantă, înțelegătoare și dispusă spre compromis. Problema este, însă, cum reacționează Guvernul român la atâta bunătate. Instituția asta are o rezistență la reformă moștenită din anii ’90; marile schimbări în structura sa au venit doar după presiuni serioase din partea FMI. În consecință, în ciuda obiectivelor serioase și demne de toată atenția pe care le‑a stabilit Fondul – reforma sectorului public prin micșorarea cheltuielilor salariale în PIB, reforma pensiilor prin crearea unor mecanisme sustenabile, și nu a unor deficite eterne, responsabilizarea administrativă și guvernamentală – momentul actual de reformă poate fi ratat.

Cum vor fi atinse aceste obiective acum, după ce trecem în etapa a doua a programului, cu un controlor îngăduitor? Mai mult, întreaga chestiune a reușitei acestui mult discutat acord cu FMI ține nu de litera lui, ci de spiritul lui. Guvernul respectă litera acordului, de aceea primește și banii. Dar spiritul acordului, care înseamnă reforma sectorului public din România (de la pensii la ajutoare sociale, și de la companii de stat la salarii), presupune mai mult decât atingerea unor obiective punctuale de genul legea pensiilor până la data cutare și a responsabilității fiscale la data cutare.

Există cel puțin trei motive serioase care mă fac să cred că îndeplinirea acestui obiectiv va fi ratată. În primul rând, toate schimbările de politică salarială se întind pe o perioadă lungă. Abia în 2014 ponderea salariilor trebuie să fie cu 2% mai mică decât cea de acum, și, dacă la asta adăugăm orice prognoză de bun‑simț, se poate remarca ușor că suma propriu‑zisă presupune un PIB în creștere, ceea ce face ca întreaga reformă salarială mult discutată și criticată să fie departe de dramatismul clamat de multe sindicate. Anul acesta va fi greu doar pentru că salariile au fost înghețate (față de anii în care creșteau cu 20%), iar angajările, în mare parte sistate. Dar disponibilizările sunt o temă falsă. Întinsă pe o perioadă de cinci ani, reforma sectorului public are toate șansele să se dilueze îndată ce FMI va pleca, adică după 2011, cu atât mai mult cu cât atunci creșterea economică va sufla în pânzele guvernanților care nu vor mai simți nici o presiune, nici bugetară și nici instituțională, pentru reformă.

A doua supapă prin care se sifonează presiune pe reformă ține de chestiunea arieratelor. Fondul a stabilit niște criterii cantitative încă din primăvara anului trecut, care trebuiau să fie respectate pe parcursul acestui an, până la atingerea cifrei zero. Suntem departe de această cifră, și chestiunea cea mai interesantă este că și FMI pare să fi renunțat să afle cât de departe. Și asta pentru că, în afara datoriilor și subvențiilor pe care le primesc cele zece companii publice monitorizate atent, a apărut o serie de cifre care răstoarnă pur și simplu întreaga strategie de reducere a arieratelor. Statul continuă să fie marele datornic și este nevoit să acorde în continuare subvenții pentru companii esențiale ca Metrorex și CFR Călători, dar pe lângă acestea se pierd bani și nimeni nu pare a ști pe unde.

Al treilea sifon prin care reforma va reuși să scape ține de deficitul bugetar propriu‑zis. Reprezentanții CE au declarat că sunt dispuși să accepte pentru anul viitor un deficit mai mare de 3% din PIB. Pe fond, declarația este realistă. A coborî deficitul de la 5,9% anul acesta la 3% (cum prevedea acordul până acum) părea nerealist, fără a lua în calcul profunde mișcări sociale. Problema e alta: cifra deficitului, cel mai strâns reper de reformă structurală, este privită cu relaxare acum. Poziția CE este oarecum de înțeles. Atunci când deficitul Greciei trece de 12%, al Marii Britanii se apropie de această cifră, iar al Spaniei poate ușor atinge două cifre, atunci când peste 25 de state europene intră în procedură de deficit excesiv, este greu de susținut o presiune pe o țară amărâtă ca România pentru păstrarea limitei de 3%. Această perspectivă conjuncturală lasă o prea mare marjă de mișcare în structura publică și, odată cu depășirea momentului delicat în care se află economia, toate constrângerile vor fi uitate. Și care ar fi problema aici, dacă am depășit momentul greu? Doar una singură: actuala structură a statului român este pur și simplu generatoare de criză. Și atunci nu vom mai putea da vina pe climatul internațional.

Dan Suciu este jurnalist de peste 15 ani și realizează la The Money Channel, singura televiziune de business din România, emisiunea „90 de minute“