Home»Extern » Adio victorie

Adio victorie

2010-02-09 00:00  Money Express

de Katie Paul

H.L. Mencken, criticul de serviciu al Americii de la începutul secolului XX, era cu mult înaintea vremurilor sale atunci când spunea că
războiul (la fel ca și dragostea) e mai ușor de pornit decât de oprit. Înainte de 1945 exista ceva, de genul unei formule, despre cum se duc și se încheie războaiele. Atunci când apărea un dezacord între anumite grupuri, de obicei din cauza unei fâșii de pământ, și nu reușeau să‑și rezolve amiabil diferențele de opinie, se luau la trântă până când unul ceda, iar celălalt își lua prada. Atunci când se încheiau, războaiele aveau învingători și învinși, fără tăgadă.

Acum, când trupele america­ne părăsesc Irakul și se des­fășoară în Afganistan, merită să punem următoarea întrebare: cum se câștigă un război în zilele noastre?

CE ESTE UN RĂZBOI. Din ce în ce mai des, nu se câștigă. După cum spune Page Fortna, politolog la Universitatea Columbia, specializată în situații postbelice, cam jumătate din toate conflictele armate ce au urmat celui de‑Al Doilea Război Mondial s‑au încheiat în coadă de pește. Această tendință în relațiile dintre state a debutat odată cu Războiul Rece, iar în cazul războaielor civile, după încheierea acestuia. Prin contrast, doar jumătate de procent din toate războaiele duse între 1816 și 1946 s‑au încheiat fără un învingător clar, potrivit Correlates of War, un proiect academic ce contorizează urmările războaielor.

Parțial, pentru că însăși semnificația victoriei s‑a schimbat.

Nici chiar dezastrele militare nu mai provoacă decizii politice, ceea ce înmulțește numărul de „conflicte înghețate“ ce par să treacă printr‑un ciclu nesfârșit de încetări ale focului, armistiții și reizbucniri ce nu duc la nici o concluzie clară, după cum explică Fortna. „Din cauza normelor în schimbare despre ce este sau nu acceptabil de câștigat printr‑un conflict armat, chestiuni ce erau rezolvate pe vremuri pe calea armelor, acum sunt deseori lăsate nerezolvate“, spune ea.

„Există încă situații când una din părți este evident mai puternică din punct de vedere militar, dar asta nu se mai transformă neapărat într‑o victorie politică. De exemplu, cum ar arăta o victorie în Irak? Dar în Afganistan? Se poate interpreta în fel și chip“. Într‑o lume în care multe grupări de gherilă consideră că dacă nu pierzi este același lucru cu a câștiga, a devenit mult mai dificil să transformi un succes militar în stabilitatea politică necesară păcii.

Unii politologi pun aceste schimbări – în bine sau în rău – pe seama încrederii pe care și‑au câștigat‑o forțele ONU de menținere a păcii. Alții subliniază faptul că obiectivul principal nu mai este legat de un teritoriu anume, de când deținerile financiare au înlocuit proprietatea ca pilon al puterii economice. Dar se întâmplă atât de rar să mai auzi că cineva s‑a predat necondiționat – și atunci ce înseamnă să câștigi astăzi un război? Și ce se întâmplă în loc? „Newsweek“ a pus aceste întrebări unor politologi ce studiază conflictele și a încadrat răspunsurile în șapte mari categorii, ce vin să înlocuiască rezultatele clare de pe vremuri.

IMPAS MILITAR: CELE DOUĂ COREI. „Există două condiții ce trebuie îndeplinite pentru ca rezultatul unui război să rămână indecis“, afirmă Fortna. „Întâi, ca nici una dintre părți să n‑o fi zdrobit în luptă pe cealaltă. Doi, ca părțile să poată conveni să înceteze lupta“. Ca să ajungă în faza a doua, spune ea, părțile trebuie să depășească momentul de nesiguranță denumit „fog of war“ – o lipsă de informații care le împiedică să aibă încredere că celălalt nu va ataca.

În Războiul Coreean, de pildă (1950–1953 – n.r.), nu a existat o forță neutră de menținere a păcii; s‑au pierdut doi ani și milioane de vieți înainte ca părțile să convină termenii unei încetări a focului. Odată cu ea, paralela 38, unde forțele aliate împărțiseră de fapt țara de la începutul conflictului, a devenit granița neoficială dintre Nord și Sud. Impasul a durat ani la rând, apoi decenii, fără să ducă la acorduri de pace sau să rezolve chestiunile politice de fond, fără să convingă vreodată vreuna din părți că‑și poate retrage armata de la frontieră. Până acum, armistițiul i‑a oprit pe agresori să tragă unii într‑alții, dar din punct de vedere tehnic, fără un tratat de pace, Statele Unite sunt în continuare în război cu Coreea de Nord.

Asemenea remize sunt la fel de vechi ca războiul în sine, cu o singură excepție: se petrec mult mai des. Fortna atribuie această tendință, în principal, intervenției forțelor de menținere a păcii, deoarece o intervenție neutră le permite combatanților să vadă prin ceața războiului și să negocieze un acord. De la finele celui de‑Al Doilea Război Mondial, trupele de menținere a păcii au contribuit la încheierea unor armistiții în mai multe conflicte între state în timpul Războiului Rece – cu asistența psihologică asigurată de spectrul distrugerii reciproce. Mai târziu, după sfârșitul Războiului Rece, forțele de menținere a păcii au început să intervină în războaie civile și au contribuit la alte remize în conflictele interne.

Alte exemple: Iran și Irak, India și Pakistan.

IMPAS POLITIC: ISRAEL ȘI PALESTINA. Totuși, un impas nu se referă doar la starea forțelor armate, ci și la politică. Iar uneori până și cele mai uimitoare dezastre militare nu sunt suficiente pentru a debloca un impas politic.

În conflictul arabo‑israelian, Israelul și‑a dovedit superioritatea armată pe câmpul de luptă de cel puțin opt ori: în războiul de independență din 1948, în cel din Sinai din 1956, în Războiul de șase zile din 1967, în războiul de uzură din 1970, în războiul de Yom Kippur din 1973, în invazia Libanului din 1982, în al doilea război din Liban din 2006 și în asediul din 2008 al Fâșiei Gaza controlate de Hamas. Dar din cauza diferenței dintre consecințele militare și cele politice, geografia Israelului arată în mare la fel ca în 1948.

Motivul: acest conflict se duce astăzi la fel de mult în planul relațiilor publice ca pe câmpul de luptă. Ambele părți, de pildă, au clamat victoria după războiul din 2009 dintre Israel și Hamas. Și deși este evident că Israelul a distrus mai multe ținte și a avut pierderi mai mici de vieți omenești, dacă Hamasul nu s‑a recunoscut învins, cine poate spune că a pierdut? În afară să preia controlul clădirilor guvernului din Gaza (despre care știa că va fi o afacere sângeroasă, impopulară și probabil imorală), Israelul nu poate face mare lucru ca să forțeze Hamas să abdice de la putere.

Acesta este motivul pentru care acordurile militare nu sunt urmate neapărat de unele politice – nu există voința politică pentru a le implementa. În prezent, armatele se abțin și nu mai duc la capăt tacticile nemiloase asociate cu războiul absolut – atente la CNN și camerele telefoanelor mobile. Insurgenții amplifică felul în care sunt percepute succesele lor și nedreptățile la care sunt supuși, folosind aceleași mijloace. În mijlocul cacofoniei, susținătorii politici (în cazul de față, alegătorii israelieni și palestinieni) iau atitudine și‑i împiedică pe lideri să ajungă la vreun compromis.

Oamenii au folosit tot ce aveau prin casă: negocieri de armistiții, încetări ale focului, armament greu, insurgențe, terorism, forțe de menținere a păcii, ocupație armată, retrageri. Dar conflictul se dezlănțuie iarăși, deoarece israelienii nu au venit cu o propunere de pace acceptabilă pentru palestinieni, iar palestinienii nu s‑au decis dacă să accepte un acord.

Alte exemple: China și Tibetul. Turcia, Iranul, Irakul și Kurdistanul.

ACORDURI NEGOCIATE: EL SALVADOR. Atunci când războaiele se încheie prin negocieri, de obicei o a treia parte îi aduce pe combatanți la masa tratativelor – state vecine, politicieni de centru, Statele Unite, ONU. Dacă aceste metode au un model, acesta se numește El Salvador. În 1990, după 10 ani de război civil brutal, Națiunile Unite i‑au reunit la Geneva pe rebelii de stânga și forțele guvernamentale ce tocmai pierduseră sprijinul SUA, odată cu sfârșitul Războiului Rece.

Pas cu pas, s‑a convenit asupra unei agende comune, apoi asupra unei misiuni ONU care să urmărească la fața locului cum se aplică înțelegerea. În 1992, după trei acorduri de pace semnate și respectate, armele au tăcut și, potrivit planului, reprezentanții ONU au continuat să monitorizeze alegerile și să supravegheze reformele. Astăzi, cu toate problemele pe care le are cu criminalitatea, El Salvador este un stat stabil, cu o democrație fără conflicte armate și un fost lider rebel ca președinte.

De la finele Războiului Rece, acordurile negociate au devenit calea cea mai blândă prin care s‑au finalizat războaiele civile: în vreme ce 80% dintre ele se încheiau pe vremuri cu o victorie militară, raportul de acum este 40–40% (remizele completează situația). Dar s‑ar putea ca povestea de succes din El Salvador să fie excepția, nu regula. Înțelegerile negociate încep să dea rateu, cum s‑a petrecut în Sudan, unde o serie de acorduri de pace s‑au dezintegrat în 1983 și 2005, după noi izbucniri războinice.

Nu sunt semne bune pentru deceniul ce vine: numărul de războaie civile a crescut constant din anii ’40 până la începutul anilor ’90, când a scăzut mai bine de o decadă, pentru a crește din nou după 2004. Potrivit politologului Barbara Walter de la Universitatea Californiei din San Diego, motivul este că acordurile negociate în anii ’90 nu au rezistat. „Sunt încălcate și războaiele reîncep“, spune Walter. „Două din lucrurile pe care le știm despre războaie sunt, unu, că o țară care trece printr‑un război civil este mult mai probabil să mai treacă printr‑unul.

Și doi, e mult mai puțin probabil ca un acord negociat să asigure pacea, față de o victorie militară decisivă“. Potrivit raportului „Human Security Brief“, războaiele ce se încheie prin negocieri au un dezavantaj. Durează de trei ori mai mult decât cele încheiate printr‑o victorie și prezintă de două ori mai multe șanse să reizbucnească în următorii cinci ani.

Dar Michael Doyle, politolog la Universitatea Columbia și fost consilier al lui Kofi Annan, afirmă că palmaresul acordurilor internaționale încălcate nu a fost chiar atât de rău, dat fiind că cifrele de mai sus includ armistițiile (acorduri de încetare a focului) în cadrul acordurilor negociate ce se adresează unor chestiuni în dispută și creează noi instituții. „Majoritatea oamenilor cred că aceste intervenții sunt doar o bătaie de cap, ceea ce nu este adevărat“, spune Doyle.

El afirmă că, dimpotrivă, eșecuri precum cel din Republica Democratică Congo și Somalia apar atunci când forțele internaționale încearcă să susțină soluțiile externe cu un sprijin local. Dar cu combinația potrivită de trupe, negocieri, aplicare a legii și chiar și mită, afirmă Doyle, mai bine de 86% din tratatele de pace negociate sunt respectate. „În nici un caz nu vom întâlni ceva la fel de minunat ca Suedia, imediat după un război civil, dar, în condițiile potrivite, acordurile negociate pot conduce la o pace civilă viabilă“. Alte exemple: Cambodgia, Namibia, Sierra Leone, Mozambic.

PROTECTORATE INTERNAȚIONALE: BOSNIA. Dar nici intervențiile internaționale – chiar și atunci când obligă părțile să ajungă la masa negocierilor – nu reușesc întotdeauna să producă rezultate concludente. „Menținerea păcii le acordă părților timpul necesar pentru a lăsa armele jos fără să se teamă că vor fi atacate; sunt conflicte care ar fi dus la victorii militare, dar acum se încheie printr‑o remiză“, explică Fortna. Dezavantajul, adaugă ea, este că forțele de menținere a păcii pot să se trezească prinse într‑un „conflict înghețat“, incapabile să rezolve disputa de fond și temătoare ca nu cumva pacea fragilă să nu se transforme iar într‑un război. Ca rezultat, a crescut numărul de state care apelează la guvernarea unor protectorate internaționale, așa cum se întâmplă acum în Balcani.

Loviturile aeriene ale NATO în Iugo­sla­via au început în vara lui 1995, pen­tru a‑i pedepsi pe sârbii conduși de Radovan Karadzici (cu acordul tacit al președintelui iugoslav Slobodan Miloșevici) pentru uciderea sau expulzarea musulmanilor din răsăritul Bosniei. Până în decembrie, acordurile de la Dayton dintre bosniaci și sârbi erau semnate. Dar dacă luptele s‑au încheiat, populația locală a continuat să se fărâmițeze în mici formațiuni statale – și oamenii nu au ajuns niciodată să învețe să aibă încredere unii în alții.

După mai bine de un deceniu de atunci, forțele internaționale se tem că, dacă se retrag, Bosnia se va fractura în stătulețe etnice, independente și disfuncționale, întorcându‑se la crimele și migrația forțată din anii ’90. „Acordurile de la Dayton au încleiat un stat internațional foarte slab, care supraviețuiește în principal datorită prezenței comunității europene și a trupelor NATO ce au rămas“, spune Doyle. „Ele țin țara asta la un loc. Nu e o țară care ar putea să existe dacă ar fi complet independentă“. Alte exemple: Timorul de Est, Liberia, Congo, Afganistan și Irak.

INSURGENȚE ÎN CLOCOT: CECENIA. Victoriile ce se încheie cu surlete de trâmbiță sunt ușor de identificat. Dar deseori, ceea ce pare o victorie categorică nu face altceva decât să lase în urmă o populație nemulțumită (chiar dacă e vorba de o minoritate), ce nu dorește să accepte înfrângerea, dar suficient de inteligentă încât să nu reînceapă o bătălie deschisă.

În cazul Ceceniei, Rusia a fost cea care a lansat în 1994 și 1999 ofensive militare pentru a răspunde încercărilor de secesiune ale rebelilor ceceni. Nu e greu de văzut de partea cui era avantajul puterii armate; forțele ruse au distrus complet capitala Groznîi și au preluat controlul direct al guvernului, în timp ce rebelii au reușit doar atacuri teroriste sau asasinate punctuale. După aceste războaie, Moscova a continuat de‑a lungul deceniului o campanie antiteroristă pentru a înăbuși insurgența locală. În cele din urmă, Rusia a declarat că a cucerit Cecenia și a instalat un potentat local (care se pare că are o înclinație către omoruri fără judecată) ce îi urmează poruncile.

În loc să se predea sau să continue lupta, rebelii au recurs la alte metode, mai viclene. În 2002, au ocupat un teatru din Moscova și au determinat o criză cu ostatici ce a dus la moartea a 129 de civili. Alții au ocupat, în 2004, o școală elementară din Beslan, Oseția de Nord învecinată, omorând 344 de persoane, dintre care mai mult de jumătate erau copii. Iar acum situația este, într‑un fel, în suspensie. De o parte au rămas câteva grupuri răzlețe de insurgenți. De cealaltă, clientul Moscovei recurge în mod curent la măsuri de represiune. Totuși, în aprilie trecut, Rusia a anunțat sfârșitul operațiunilor antiteroriste, declarând că luptele separatiste din Cecenia s‑au încheiat.

Potrivit politologului James Fearon de la Stanford, conflictul a fost înăbușit până la un punct în care nu mai putea fi numit război civil. Dar violențele sporadice au continuat: vara trecută au fost reluate atacurile împotriva polițiștilor, a liderilor societății civile și a oficialilor guvernamentali de rang înalt, ceea ce evocă spectrul unui al treilea război. Ca o prevestire rea, au reapărut atacurile sinucigașe, ce dispăruseră în ultimii ani; la începutul lui ianuarie, un asemenea atentat a ucis șase polițiști.

Este o situație similară cu Columbia, unde rebelii de stânga și‑au pierdut mult din putere în ultimul deceniu, făcându‑i pe unii observatori ca Doyle să postuleze că sfârșitul conflictului va fi de fapt un eșec prelungit. Cât timp continuă atacurile ocazionale, este vorba, în cel mai bun caz, de o victorie inconsecventă și mereu îndoielnică. Alte exemple: Columbia, Yemen, Sahara Occidentală (Maroc).

VICTORII MILITARE: SRI LANKA. După Al Doilea Război Mondial, victoriile sunt mai rare și mai neclare, dar totuși mai apar. Nord‑vietnamezii au cucerit până la urmă Vietnamul de Sud și au alungat forțele SUA. Atacul irakian din Kuweit a fost respins cu succes, de o coaliție enormă condusă de Statele Unite, în primul război din Golf – ca pentru a demonstra cât de rare și demodate au devenit războaiele pentru o fâșie de pământ. Iar campaniile anticoloniale au alungat ocupanții străini de pretutindeni din Africa și Asia, mai ales în țări ca Algeria, Mozambic și Afganistan.

Mai recent, războiul civil ce s‑a încheiat în Sri Lanka ne furnizează un exemplu instructiv despre efectele, încă valabile, ale unei victorii de modă veche. Vreme de mai bine de 26 de ani (practic, o eternitate, comparativ cu majoritatea războaielor), guvernul majorității etnice sinhaleze a luptat cu Tigrii Tamili, ce doreau secesiunea acestui stat insular. Tigrii sunt cei care au introdus atentatele sinu­ci­gașe în arsenalul modern. În 2005, un nou pre­șe­dinte sinhalez a preluat puterea și – decis să încheie acest răz­boi odată pentru totdeauna – a lansat în pri­mă­vara lui 2009 o ofensivă finală istovitoare.

Poate că e mai bine că s‑a întâmplat așa, spune politologul Monica Duffy Toft de la Harvard, care afirmă că victoriile militare tind să producă o pace mai durabilă decât acordurile negociate. „Guvernul srilankez a adoptat o strategie a victoriei, și‑a dezvoltat forțele armate și, pentru că este o națiune insulară, i‑a împins, literalmente, până pe plajă“, spune ea. „A avut Sri Lanka sprijin internațional? Nu. A fost condamnată din exterior. Dar în vremurile de demult, așa se făceau lucrurile. Așa înfrângeai niște insurgenți“.

Desigur, această abordare aduce deseori alegeri morale insuportabile. „Victoriile nu sunt întotdeauna un lucru frumos. Victoriile pot duce la genocid“, avertizează Doyle. Gândiți‑vă, de pildă, la Cambodgia de după răsturnarea de la putere, în 1975, a dictaturii susținute de SUA. Două milioane de oameni au fost exterminați de regimul Khmerilor Roșii care voiau să‑și consolideze puterea.

Alte exemple: primul război din Golf, Algeria, Cambodgia, Mozambic.

VICTORII LIMITATE: IRAK ȘI AFGANISTAN. Cu doar câțiva ani în urmă, printre strategii militari era în mare vogă să arate spre reacția britanică la conflictul din Malaya (1948–1960, în actuala Malaiezia – n.r.), ca model pentru desfășurarea posibilă a experimentelor în curs din Irak și Afganistan. După ce i‑au alungat pe japonezi, ce anexaseră Malaya în timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial, britanicii au instalat o administrație colonială de tranziție care să reconstruiască rapid economia distrusă a țării. Nemulțumiți de controlul politic strict, au apărut insurgenți comuniști ce au început să atace obiective britanice. Britanicii au reușit să reducă rebeliunea la tăcere și să păstreze sprijinul populației malaya pentru că au reușit să poziționeze insurgența drept principala barieră pentru decolonizarea țării.

Chiar dacă există paralele puternice, războaielor de astăzi – din Irak și Afganistan – le lipsesc acele caracteristici ce au făcut posibil succesul britanicilor. În primul rând, insurgența malaya era condusă de etnici chinezi comuniști – incapabili să câștige credibilitate pe plan local. Iar pentru că Malaya era înconjurată de ocean, rebelii nu se puteau retrage sau obține întăriri peste o graniță permeabilă (așa cum se întâmplă în Pakistan). Dar poate cel mai eficient a fost controlul strict pe care l‑au impus britanicii asupra infrastructurii de bază din Malaya. „Lumea uită că britanicii conduceau cu o mână forte. Erau foarte buni la controlul populației“, explică Toft.

În principal, centrele de distribuție a orezului le‑au permis forțelor britanice să înfometeze opoziția, pentru că au putut să urmărească ce sate furnizează alimente gherilei, în timp ce recolonizarea forțată a etnicilor chinezi a limitat bazinul pentru noi recruți. Asemenea tactici, afirmă Toft, ar fi inacceptabile în zilele noastre. Și atunci, cum rămâne cu victoria în Irak și Afganistan? La unele obiective s‑a renunțat deja, fiind considerate fantezii; nici una dintre cele două țări, de exemplu, nu va avea parte de o democrație de tip jeffersonian.

Pe de altă parte, protectoratul și ajutoarele americane par să facă într‑adevăr diferența. „La un nivel extrem de minimal, în Irak e vorba de victorie pentru că a dispărut Saddam Hussein. Dar se pot în­tâmpla atâtea în­tre momentul înfrângerii forțelor combatante și asigurarea păcii. Este un interval dificil de stăpânit“, consideră Toft. „Pe vremuri, preluai pur și simplu puterea. Nimeni nu făcea cu degetul la adresa unei puteri străine. Dar astăzi e mult mai greu să obții o victorie deoarece puterile ocupante nu pot apela la aceleași strategii ca în trecut“.

LINIA DE MIJLOC. Dacă recunoaștem aceste limite, atunci poate că e bună și o definiție intermediară a victoriei. Doctrina Bush ce s‑a dezvoltat după 11 septembrie susține că schimbarea preventivă a unui regim este și necesară, și realizabilă atunci când un stat adăpostește actori transfrontalieri ce amenință SUA. Irak și Afganistan au contrazis această viziune, dar o victorie mai modestă, mai limitată poate totuși să atingă anumite obiective.

Guvernul central irakian poate că nu va fi niciodată aliatul puternic și stabil atât de dorit, dar poate administra țara împreună cu facțiunile locale importante. La fel, poate că nu va fi posibil să construim o națiune în Afganistan, dar cu un ajutor militar minim, bine susținut, se poate păstra ordinea, astfel încât să nu izbucnească războiul civil sau să se reinstaleze un guvern taliban. Poate că nu va exista un termen clar, când trupele coaliției vor putea să‑și declare victoria și să plece spre casă. Dar este încă posibil ca forțele occidentale să atingă unele obiective modeste în aceste țări.