Home»Film » Mai viu de atât nu se poate

Mai viu de atât nu se poate

2010-02-09 00:00

de Anca Gradinariu

Cei mai mulți îl văd pe miticul Dracula sub incarnarea lui Bela Lugosi, cu ochii săi pătrunzători și accent grobian. „Velcom!“. Unii, sub impozanta siluetă a cadavericului Christopher Lee. Iar alții, sub forma psihopatului mustăcios din a cărui biografie s‑a inspirat „liber“ autorul Bram Stoker. Astăzi, după zeci de mii de producții de cinema, puține bune, unele amuzante și foarte multe odioase, Dracula bântuie conștiința populară mai mult decât alți fârtați palizi și însetați de sânge. Ce ne atrage la contele cu care a ajuns să fie identificată – ce oroare – România, de a ajuns așa o forță majoră în cultura vestică?

Poate că e promisiunea acuplării interzise, subtextul sexual al romanului lui Stoker (destul de transparent), unde băutul de sânge devine simbol pentru un lichid ceva mai decolorat. O fi și asta, dar de pe vremea scriitorului, moravurile sexuale au devenit din ce în ce mai laxe. Dacă acesta ar fi fost singurul motiv, Dracula ar fi căzut, probabil, în obscuritate. Poate că oamenii sunt atrași de ideea de nemurire și de tot ce presupune ea.

Sigur, e un concept atrăgător – și înspăimântător în același timp. Sau poate seducător e dramul de adevăr istoric pe care Stoker l‑a împrumutat din istoria noastră.

Oricare ar fi motivele, Dracula nu dă semne că ar vrea să moară. După 116 ani și catralioane de produse derivate, mitul e mai viu decât oricând – recent a fost anunțată cu mare tam‑tam producția „Dracula Year Zero“ regizată de Alex Proyas („The Crow“) cu Sam Worthington în rolul principal, care va încerca să îmbine mitologia genului cu istoria (ceva mai adevărată) a lui Vlad Țepeș, „arătându‑l mai mult ca un erou răzbunător, decât ca monstrul din romanul lui Bram Stoker“.

Cineva a glumit blasfemic (dacă îmi amintesc bine, într‑un monolog de stand‑up) că goticul Dracula a ajuns mai mare decât orice alt erou ficțional sau real, cu excepția, poate, a lui Isus (amândoi se ridică din morminte, cu diferența că Dracula poate face sex și, în loc să transforme apa în vin, se metamorfozează în liliac, ceea ce‑i chiar mai cool). De‑a dreptul remarcabil pentru un personaj venit tocmai din secolul al XIX‑lea.

Mai jos aveți o compilație omagiu, evident, extrem de subiectivă, cu cele mai bune filme care‑l au în centru pe contele macabru. Povestea a fost spusă, respusă, reinterpretată și reimaginată în nenumărate versiuni, unele cumplite. Dar acest lucru nu ne‑a diminuat apetitul pentru a ne adăpa, din nou și din nou, din această vână mereu deschisă.

„Nosferatu“ (1922)
Probabil cea mai timpurie adaptare a romanului lui Stoker era pe punctul de a fi refuzată posterității, din cauza unui proces de copyright intentat de văduva lui Stoker. Din fericire, această ecranizare neautorizată a supraviețuit și nu numai că este una dintre cele mai bune transpuneri, dar e și un pilon al cinemaului expresionist german. Astăzi, e puțin probabil că va speria spectatorii trecuți prin ciur și sânge, dar există încă momente care‑ți provoacă fiori veritabili. Ima­ginea și iluminarea lui inovatoare, alături de avantgardista punere în scenă încă mai influențează cineaștii de azi. Werner Herzog a regizat un remake în 1979 (mai exact, a făcut două remake‑uri în același an, unul în germană și altul în engleză, dar fiecare cu propriile nuanțe subtile). Și acesta de față, și variantele lui Herzog sunt niște splendori vizuale musai de văzut de către fanii genului horror – și nu numai.

„Dracula“ (1931)
Primul film cu Dracula de la Universal e o alegere destul de evidentă – l‑am inclus pentru că e, probabil, cel mai influent portret al lui Dracula. Găsesc că interpretarea lui Lugosi e ridicol de exagerată, ca și cea a lui Edward Van Sloan („Van Helsing“). Regizorul Tod Browning creează, însă, imagini hăituitoare, mai ales în deschidere, în scenele din castelul transilvănean. Totuși, de îndată ce acțiunea se mută la Londra, puterea filmului e secătuită. Adevărata capodoperă a lui Browning va veni doi ani mai târziu sub forma lui „Freaks“, film care, din păcate, a însemnat finalul carierei sale.

„Dracula“ (1958)
Cam blânduț după standardele de azi, acest horror produs de celebra casă de film britanică Hammer era de‑a dreptul înspăimântător la epoca lui. Îmbibat în sânge și decolteuri, cu decoruri ce vor fi mai târziu mult reciclate, filmul e frapant de teatral (a fost turnat aproape în întregime în studio), dar sentimentul artificial e depășit de decorurile creative și, evident, de interpretările unor legende horror ca Peter Cushing și Christopher Lee. Această peliculă a generat un nou interes pentru personajele clasice Van Helsing și Dracula, cimentându‑le statutul mitic. A fost urmat de câteva sequeluri bune („Dracula Has Risen from the Grave“), rele („Dracula 1972 A.D.“) și neutre („Dracula: Prince of Darkness“). Originalul rămâne cel mai reușit. Un film clasic cu monștri.

„The Fearless Vampire Killers or, Pardon Me, But My Teeth Are In Your Neck“ (1967)
Filmul lui Roman Polanski va fi cu siguranță apreciat de cei familiari cu stilul casei de film Hammer și de cei care au un simț mai bolnăvicios și mai nonconvențional al umorului. E o comedie, dar nu din genul celor la care râzi în hohote, al cărei ton poate părea ușor datat pentru unii. Există, totuși, multe de apreciat aici: decorurile sunt geniale, coloana sonoră a lui Krystofer Komeda e obsedantă și aiuritoare, iar inflexiunea gay e chiar amuzantă. Include și una dintre puținele apariții semnificative ale soției lui Polanski (mai târziu, măcelărită în propria casă de trupa lui Charles Manson), radianta Sharon Tate. Balul costumat care funcționează ca climax a fost plagiat tragic de porcăria recentă intitulată „Van Helsing“.

„Vampyros Lesbos“ (1971)
Titlul spune totul. Pelicula a dat naștere unuia dintre cele mai inspirate tagline‑uri din istorie, imposibil de tradus: „A Psycho‑Sexadelic Horror Freakout“. Rezuma perfect intriga. Imaginați‑vă un film cu vampiri soft‑core porno unde Borat răspunde de costume și Andy Warhol de scenografie și veți avea abia o idee vagă despre cum arată filmul – indescriptibil. Sfidează orice criteriu, e incredibil de bizar, așa că există șanse să‑l iubiți din toată inima. Fun pur.

„Blacula“ (1972)
Nu m‑ar fi lăsat sufletul să nu pun pe listă și „Blacula“, una dintre cele mai originale reinterpretări cinematografice ale legendei. Mamuwalde e un prinț african care s‑a transformat într‑un vampir și care a fost încarcerat timp de secole. El reînvie într‑un Los Angeles modern, unde tânjește după o femeie pe care o crede a fi Luva, reincarnarea dragostei sale pierdute. Unul dintre cele mai bune filme „blaxploitation“ ale anilor ’70: deștept, idiot și amuzant în egală măsură.

„Blood for Dracula“ (1974)
Sexul și vampirii merg mână în mână. De data aceasta, Dracula (genialul Udo Kier – respect!) are nevoie de sângele unor vârcolace virgine (din nou, un adorabil joc de cuvinte intraductibil – „were‑gins“). Găsește un castel plin de candidate promițătoare, dar curând descoperă că grădinarul marxist are alte planuri. Încântător, over the top și de prost gust, „Blood for Dracula“ are marele merit că nu se uită cu condescendență la intriga sa și sfârșește prin a fi și dulce, dar și debil. Printre DVD‑urile pe care le puteți achiziționa de pe net există și versiune cu cotație X (pentru adulți) unde Udo linge sângele himenal al unei virgine de pe podea. Clasic!

„Rabid“ (1977)
Nici o discuție despre influența lui Dracula în cinema n‑ar fi completă fără a menționa cel de‑al doilea film al maestrului Cronenberg. Marilyn Chambers interpretează o femeie care are un oribil accident de motocicletă. După o operație estetică experimentală, începe să‑i crească un penis la subraț (da, ați citit bine). Furioasă, ea pornește într‑o defulare sângeroasă prin Montreal. Deși n‑a făcut un film cu vampiri convențional, Cronenberg a fost unul dintre primii care au exploatat ideea romanului despre vampirismul ca boală, ceea ce nu e mare surpriză, ținând cont că se potrivește perfect cu sensibilitatea cineastului pentru „horrorul carnal“. Și dur, și frust, dar, totuși, ceva mai legat și mai polizat decât „Shivers“, debutul cineastului.

„Martin“ (1977)
Eclipsat de „Dawn of the Dead“ care a apărut un an mai târziu, „Martin“ e unul dintre cele mai bune filme ale lui George A. Romero. Tânărul Martin (interpretat de John Amplas) e un vampir, deși nu are colți (îi ajung lamele de ras) și suportă lumina (deși preferă să poarte ochelari). „Nu există nici un dram de magie în toată treaba asta“, spune Martin despre starea lui – e un monstru pentru o eră care nu crede în așa ceva. Finalul deschis e de‑a dreptul memorabil. Romero este, mai ales, preocupat de o lume veche care piere în favoarea uneia noi, o temă perfect reflectată în decor: un orășel industrial american muribund. Folosindu‑se de peisaj, Romero e în stare să evoce un patos veritabil. Există multe momente frumoase în acest surprinzător de tandru și de subevaluat film. Crepuscular ca și „Il gattopardo“.

„Bram Stoker’s Dracula“ (1992)
Francis Ford Coppola și‑a pus în cap să facă adaptarea definitivă după „Dracula“. Și, deși această versiune să păstrează mai aproape de materialul sursă decât intrările anterioare, se îndepărtează de text în câteva puncte-cheie. Mulți îl urăsc pentru că e bombastic și inutil de flamboaiant. E drept că îi lipsește o intrigă captivantă și că evenimentele din roman se succed unul după altul, fără vreo tentativă de a aduce ceva nou. Iar Keanu Reeves în rolul lui Jonathan Harker e o alegere care a intrat în mai toate topurile celor mai neinspirate distribuții.

În ciuda defectelor, are multe calități izbăvitoare cum ar fi scenografia (ce reînchipuie expresionismul pictural), coloana sonoră superbă a lui Wojciech Kilar, pe Anthony Hopkins ce se amuză copios în pielea lui Van Helsing sau pe Gary Oldman, inimitabilul, în rolul contelui, seducător chiar și în pofida accentului românesc execrabil.

Prologul, care leagă personajul fictiv de cel real (Țepeș), e antologic, iar decizia de a accentua relația romantică dintre Dracula și Mina face ca această versiune să rezoneze într‑un fel aparte. Coppola își impune marcant pecetea regizorală în această versiune epatantă vizual și interesantă pentru paralelismul peste secole dintre sângele contaminat de vampirism și maladia SIDA. Îl puteți iubi sau detesta, după gust.