Home»Arts&Life » Mama tuturor filmelor horror

Mama tuturor filmelor horror

2010-02-09 00:00

de Malcolm Jones

Aproape de final, Alfred Hitchcock introduce în „Psycho“ un psihiatru care explică – celor ce l‑au capturat pe ucigașul în serie Norman Bates și nouă, privitorilor – ce s‑a întâmplat: „Am aflat toată povestea – dar nu de la Norman. Am aflat‑o de la mama lui“. Este o scenă care stârnește inevitabil, dar fără să vrea, râsul spectatorilor din vremurile noastre: ei râd de nevoia lui Norman de a se explica prin intermediul vocii mamei lui, râd de expresiile uluite de pe chipurile localnicilor, dar mai ales râd de un film care consideră necesar ca acțiunile unui ucigaș în serie să fie explicate. Și eu am râs recent, când am revăzut filmul. Dar chiar când râdeam mai tare mi‑am dat seama că nu este doar un neintenționat moment amuzant dintr‑un film făcut – oare e posibil? – cu 50 de ani în urmă. Era singurul.

MLAȘTINA NOASTRĂ. „Psycho“ nu numai că nu pare un film datat, ci este aproa­pe complet contemporan, un fel de film Dorian Gray – noi îmbătrânim, el nu. Este un lucru adevărat, în general, pentru toate filmele lui Hitchcock: scoateți pălăriile bărbaților, schimbați coafura femeilor și multe din creațiile lui ar putea avea premiera săptămâna viitoare.

Genul îi conferă, desigur, un avantaj: majoritatea comediilor au termenul de valabilitate al unei prăjituri cu frișcă, dar filmele de groază nu se demodează niciodată. Când e vorba de lucrurile ce ne fac să sărim de pe scaun, reacționăm la aceiași stimuli ca omul cavernelor. Ca urmare, filmele lui Hitchcock au nevoie de mai puține explicații și mai puțin context decât majoritatea marilor filme de demult. Ceea ce nu înseamnă că au fost simplu de făcut. Gus Van Sant a refăcut „Psycho“ în 1998 cadru cu cadru și tot n‑a fost la înălțime. Mai exact, Vince Vaughn și Anne Heche au fost foarte departe de Anthony Perkins și Janet Leigh. Circumstanțele intrigii s‑au legat însă foarte fain.

Toate se leagă fain în „Psycho“. Ăsta e misterul. După jumătate de secol de filme cu mult mai sângeroase – un gen care a luat avânt chiar datorită „Psycho“ – de ce continuă să ne captiveze și să ne neliniștească acest filmuleț sumbru? Ce îl face să poată fi urmărit la infinit? Până la urmă, cel mai însemnat personaj este un ucigaș în serie, chiar dacă unul care seamănă cu băiatul vecinilor, iar cel mai agreabil personaj este hăcuit definitiv în prima treime a filmului. Dialogul, cu câteva excepții notabile, este nefinisat, și la fel mare parte din cadre. Cu excepția fascinației cinematice a scenei de la duș și a teribilei coloane sonore a lui Bernard Herrmann, ce mă face să stau iarăși și iarăși, până la ultima imagine – cea cu mașina lui Marion Crane trasă din mlaștina din spatele motelului Bates –, să‑l văd? Cât de bolnav sunt? Cât suntem, cu toții, de bolnavi?

UN FEL DE EXPERIMENT. Având în vedere incontestabila influență a acestui film asupra producțiilor populare, e tentant să teoretizezi că a avut același efect generalizat și asupra opiniei publice, că el singur ne‑a făcut mai dornici să ne uităm la scene violente, de cruzime, cu lucruri până atunci inexprimabile, cum ar fi trasul apei la toaletă („Psycho“ a fost primul film în care s‑a arătat o toaletă când se trage apa). Dar e prea simplu să formulezi lucrurile așa. În noua lui carte, „The Moment of «Psycho»: How Alfred Hitchcock Taught America to Love Murder“ („Momentul «Psycho». Cum a învățat Alfred Hitchcock America să iubească crima“), David Thomson subliniază că, în noiembrie 1959, exact în luna în care au început filmările, Truman Capote a dat peste un articol din „New York Times“ ce descria uciderea unei familii din Kansas. De unde, apoi, cartea lui „Cu sânge rece“. Povestea sordidă a lui Ed Gein, ucigașul în serie ce a inspirat romanul pe care se bazează filmul lui Hitchcock, se petrecuse cu doar doi ani mai devreme. Așa că poate Hitchcock nu făcea altceva decât să țină pasul cu vremurile. Dar dați‑i măcar atât credit: nici un alt creator de filme de statura sa nu a văzut aceste lucruri, sau, chiar dacă le‑a remarcat, nu le‑a pus pe ecran.
Hitchcock spunea că a făcut ­„Psycho“ după ce a observat rezultatele sănătoase de box office ale unei serii de filme violente de serie B, realizate în anii ’50 de William Castle („House on Haunted Hill“) și Roger Corman („A Bucket of Blood“). S‑a întrebat ce‑ar ieși dacă un regizor mai competent ar face un film de acest gen. Se spune că a fost iritat de succesul șocantului „Les Diaboliques“ din 1955, un film franțuzesc alb‑negru despre care unii critici afirmau că a fost mai Hitchcock decât oricare altul de până atunci. Hotărât să demonstreze că nu are nevoie de vedete sau locații strălucitoare, ­Hitch­cock a turnat „Psycho“ cu aproximativ 800.000 de dolari.

CU UȘILE ÎNCUIATE. În afară de chestia cu toaleta, „Psycho“ e creditat cu alte câteva premiere în cinema. A fost primul film important în care vedeta era omorâtă în prima parte. Ceea ce a dus la altă premieră: Hitchcock și Paramount i‑au convins pe proprietarii de săli de cinema să închidă ușile, după începerea filmului, pentru a proteja momentele‑surpriză – Hitchcock nu voia întârziați care să întrebe în stânga și‑n dreapta unde a dispărut Janet Leigh. Dacă asta vi se pare normal, înseamnă că nu erați născuți în ’60, când spectatorii aveau voie să vină și să plece când doreau în timpul proiecției. Dacă vă e dor, cum îmi e mie, de binecuvântatele vremuri în care vedeam un film de mai multe ori, să știți că Hitchcock e de vină.

Și‑a impus voința și în alte situații: deși cenzorii vremii n‑au comentat prea mult la scena cu toaleta, s‑au scandalizat în fața naturaleții grafice a uciderii lui Marion și a utilizării cuvântului „travestit“ în monologul din final al psihiatrului. Groaza prin care trec când mă uit acum la „Psycho“ nu are, însă, prea mult de‑a face cu cele două scene de omor. Le‑am văzut de atâtea ori încât le percep ca pe o natură moartă de Cézanne. Spaima reală vine din caracterul aleatoriu al gestului lui Norman. Nu o cunoaște pe Marion. Ea e victima lui inocentă, care nu merită ce i se întâmplă. Crezi că filmul e despre o femeie ce fură 40.000 de dolari, dar când perdeaua de la duș e smulsă, intri brusc în adevărata poveste: o femeie se oprește la un motel, unde e ucisă din senin. Nu e un film despre consecințe; e unul în care nu mai există cauză și efect. Cel mai înfricoșător moment din „Psycho“ – care rămâne înfricoșător – e cadrul cu mâna lui Norman ce se mișcă peste panoul cu cheile camerelor. Se îndreaptă spre cheia camerei trei, ezită, apoi se întoarce la cheia camerei unu, lipită de biroul lui, de unde poate spiona ocupantul printr‑o gaură în perete. În acel moment, soarta lui Marion e pecetluită. În plus, Hitchcock ni‑l arată pe Norman cum se uită prin gaură, apoi pe Marion cum se dezbracă – ca și cum ne‑ar spune: filmul ăsta e un peep show și voi, toți spectatorii ce stați acolo în întuneric, sunteți la fel de vinovați de voaierism ca Norman.

Hitchcock era un tip cu nevroze întunecate și știa cum să le împărtășească. Nu că s‑ar fi simțit vreodată în largul lui să vorbească despre acestea sau despre vreun alt sentiment personal. În „Hitchcock/Truffaut“, o carte în care a fost intervievat de criticul de cinema François Truffaut, Hitchcock afirmă că ceea ce „m‑a făcut să mă hotărăsc să fac filmul a fost caracterul neașteptat al omorului de la duș, ce vine așa, de nicăieri. Cam asta a fost“. Dar oricine ar fi simțit astfel nu ar fi depus asemenea grijă meticuloasă ca Hitchcock la realizarea scenei în care Marion mănâncă de seară în biroul lui Norman Bates de la motel. Dacă adăugăm dialogul despre capcanele în care cad oamenii și cât de greu este să scapi de ceea ce‑ți este sortit, avem una dintre cele mai tulburătoare scene din filmele lui Hitchcock. Ne face să ne legăm puternic de cei doi oameni pe care îi vedem și, ca urmare, să suferim și mai mult când Marion moare, câteva minute mai târziu. Dar, în mod ciudat, ne facem griji și pentru Norman tot restul filmului.

„Psycho“ a mai făcut ceva: după el, filmele de groază și cele sângeroase au devenit – chiar dacă nu respectabile – acceptabile pentru publicul larg, inaugurând o jumătate de secol de violență și băi de sânge pe ecrane, pe care nimic nu le mai poate stăvili. Apetitul publicului pentru scene cu actori înjunghiați, zdrobiți și tăiați cu drujba pare să nu aibă limite – și nici discernământ. Doar câteva dintre ele merită să fie văzute mai mult de o singură dată, dacă și atât. „Dressed to Kill“, „Carrie“, „Jaws“, „The Exorcist“ – excepțiile sunt ușor de ținut minte. Ceea ce au în comun cu „Psycho“ este dorința de a îmbina capacitatea de a ne face să sărim din scaun cu cea de a ne face să ne pese, măcar puțin, de personajele omorâte pe ecran. Probabil „Carrie“ ar fi avut același succes îngrozitor și dacă Brian De Palma și Sissy Spacek nu ar fi colaborat, pentru că ne face să ne identificăm cu sărmana Carrie cea nefericită, de neoprit din drumul spre acel bal de liceu scăldat în sânge. Dar pariez că n‑am fi ispitiți să tot revedem filmul ăsta dacă nu s‑ar fi străduit atât de mult să ne câștige simpatia.

SĂ RÂDEM DE PSIHIATRU. Hitchcock nu a fost niciodată considerat un mare umanist, dar sub toată tehnica lui orbitoare și umorul excentric, asta pot învăța de la el, de fapt, regizorii buni. A făcut filme despre spioni, ucigași și spărgători, dar în miezul producțiilor sale – cu siguranță în cele mai mari dintre ele – stau oameni obișnuiți prinși în circumstanțe pe care nu pot nici să le explice, nici să le controleze. „Nord prin Nord‑Vest“ este un thriller de spionaj strălucitor, sau așa se pretinde. Dar microfilmul pe care băieții răi vor să‑l scoată din țară este doar ceea ce Hitchcock numea MacGuffin, pretextul filmului, perdeaua în spatele căreia și‑a construit povestea reală: un bărbat este confundat cu altul și aproape ucis din cauza acestei greșeli. Aceia dintre noi, privitorii, care nu am văzut în viața noastră un spion putem să‑l recunoaștem pe acel bărbat, chiar dacă este jucat de Cary Grant. Regizorul începe întotdeauna cu întrebarea: ce ar face un om obișnuit în această situație? Și pentru că majoritatea privitorilor suntem oameni obișnuiți, devenim imediat atenți. Noi suntem acolo sus, pe ecran, indiferent de subiectul filmului.

Hitchcock a continuat să facă filme, dar „Psycho“ e ultimul moment în care a reușit să pună pe ecrane adevăratul miez al Întunericului – o lume ce trăiește la întâmplare, unde violența haotică își bate joc de oricine încearcă să o explice. Hitchcock ne‑a învățat să râdem de psihiatru. Pentru aceia dintre noi care am crescut cu acest film, a fost o învățătură plină de cruzime. Faptul că urmărim astăzi cu ușurință momentele lui dure arată cât de bine ne‑am învățat lecția.

---

Obsedat de detalii

Pentru a ține costurile în frâu, Alfred ­Hitchcock a folosit pentru „Psycho“ echipa de la emisiunea lui de televiziune, „Alfred Hitchcock prezintă“, și a filmat în alb‑negru. Spunea că a evitat să filmeze color de teamă că vederea sângelui în scena de la duș ar fi fost prea puternică – ceea ce se vede curgând în cadă e sirop de ciocolată Bosco.

1) DUȘUL. Filmarea principală a început pe 30 noiembrie 1959 și s‑a încheiat pe 1 februarie 1960. Șapte zile a luat numai scena dușului – grija pentru costuri nu a interferat cu obsesia binecunoscută pentru detalii a regizorului.

2) FEMEIA. După cum scrie Stephen Rebello în fascinanta lui „Alfred Hitchcock and the ­Making of «Psycho»“, regizorul a găsit în Phoenix, Arizona, o funcționară care semăna cu Marion Crane și i‑a fotografiat întreaga garderobă pentru a‑i oferi personajului său principal feminin hainele potrivite.

3) DIFERIȚI PEPENI. Hitchcock a ascultat sunetul pe care îl face cuțitul când pătrunde în diferiți pepeni – sunetul va fi apoi prelucrat pentru a simula un cuțit ce intră în carne. Când a auzit ceea ce voia, a spus doar „casaba“ (pepene galben – n.r.).