Home»Rogozanu » Bucureștiul meu

Bucureștiul meu

2010-02-09 00:00

de Costi Rogozanu

Cele mai comerciale abordări sunt „Bucureștiul interbelic“ și „Bucureștiul comunist“. Pe locul trei vine puternic „Bucureștiul de dinainte de primul război“, primele fotografii, primele legende urbane și așa mai departe. Bucureștiul meu însă a fost dat uitării imediat, ca și cum n‑ar fi fost născut în era digitală, ca și cum n‑ar fi putut fi pozat și analizat din o mie de unghiuri, fără mare efort. Este vorba despre capitala așa acum arăta ea la sfârșitul anilor ’90. M‑am mutat în 1996 în acest oraș și mi‑a tăiat respirația aerul de bazar infinit. Din Rahova, unde locuiam, până în centru, la Facultatea de Litere, la Universitate, se întindea un șir imens de buticuri pline de țepe și de chilipiruri, de șmecheri și de negustori cinstiți, de termopane, folii de plastic, lăzi, improvizații nesfârșite, țipete, covrigi cu susan, terasă cu gambrinus la kil, dozatoare de bere, cafea vărsată, blugi, sutiene, telemea, salam de Sibiu. Mi‑e cu‑atât mai drag acel București, cu cât îmi dau seama ce memorie disperant de scurtă avem, mai nou.

Ne‑am refugiat cu toții în trecutul comod, în „trecutul definitiv“, fascinant, dar și mai ușor de cuprins și de judecat. S‑au discutat și răsdiscutat eleganța interbelică, Capșa, mizeria comunismului, Casa Poporului.

Casa Poporului? În ’96 abia dacă se vedea din mormanul de ciorapi flaușați și lenjerie intimă de la Unirii. Un oraș imens, transformat de ieșirea din comunism în bazar oriental, a fost îngropat repede, ca o traumă – nimeni nu mai are chef să‑și amintească de perioada aia. Am preferat poveștile cu mahalale vechi, cu istoriile clădirilor, locuri unde au trăit celebrități. Dar am șters absolut tot despre Bucureștiul nostru. Am căutat fotografii și filmulețe cu Bucureștiul de acum 10–15 ani și n‑am găsit mai nimic, deși știu sigur că s‑au făcut tone. Fatalitatea tehnologică: destinul straniu al căilor noi de stocare și arhivare a imaginii facilitează uitarea sau ștergerea definitivă. Însă n‑o să înțelegem nimic din cel mai urât și cel mai iubit oraș din România dacă evităm confruntări‑cheie cu felul în care arăta acum câțiva ani. Ce s‑a schimbat când toate tarabele și tejghelele s‑au topit ca prin minune în zeci de mall‑uri și de supermarketuri? E totul mult mai curat, mult mai steril, dar noi mai suntem la fel? Într‑un fel s‑a conservat acel mercantilism sălbatic al străzilor, s‑a mutat sub adăpostul brandurilor și sloganurilor sclipicioase cu adaosuri nejustificate, în locuri mult mai frumos amenajate. De cealaltă parte s‑a pierdut un soi de comunitate simpatică, aia în care îl cunoșteai pe traficantul de țigări de la colț, pe turcul care făcea o pâine ce se dezumfla în drum spre casă, pe doamna care vindea la un magazinaș de brânzeturi, salamuri și deodorante. Ca să nu mai vorbesc de sutele de cârciumioare răspândite prin toate cartierele și imensul vuiet creat de campionatele mondiale și europene de fotbal sau de derby‑urile clasice românești. Acum terasele sunt mult mai puține, iar berea e mult mai scumpă și se țipă mai puțin când se dă gol. Iar România nu s‑a mai calificat de nu știu când la un campionat mondial. Nu că ar fi vreo legătură.

Nu voi face antiteze nesărate între căldura relațiilor de bazar și răceala de mall. Amândouă reușesc să conserve sentimentul că ai fost cumva păcălit în momentul în care ai ieșit cu plasele de cumpărături afară. Observ însă că shoppingul se combină din ce în ce mai ferm cu ideea de socializare și de petrecut timp cu familia. Îmi place să cutreier mall‑urile și supermarketurile cam ca personajele lui Jules Verne în căutarea de lumi și oameni noi. Dar de prea multe ori monotonia e direct proporțio­nală cu tonele de gresie și marmură din maga­zin. Interlopi mutați de pe terasele de cartier la cafenelele cu 15 lei un capuccino, fete ultrade­coltate în căutare de priviri și nu numai, pensio­nari rătăcind năuci printre parfumuri de 5 mi­lioane sticluța și tricouri de 100 de euro.

Mă tot gândesc că, peste vreo 10.000 de ani, stră‑strănepoții se vor apuca să sape după vestigii și vor găsi aceste monumente cu vitrine, scări rulante și multă rocă. Se vor apuca să facă interpretări, dar ce e mai important s‑a petrecut deja: vor rămâne „vestigii“. Din Bucureștiul studenției mele nu a mai rămas însă nimic, a fost cea mai volatilă față a orașului din ultimii 200 de ani (și despre perioada fanariotă s‑a vorbit mai mult), a invadat totul ca o gripă, iar apoi a dispărut fără să lase urme. O fi mai bine așa, dar eu vreau să‑mi rezolv problemele de nostalgie, așa că voi continua să caut fotografii, filmulețe cu viața de cartier de la sfârșitul anilor ’90: în acei fermenți stranii au crescut toate chestiile pe care nu le suferim sau de care suntem dependenți acum.

---

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“