Home»Rogozanu » Cum l‑am urât pe Borges

Cum l‑am urât pe Borges

2010-03-09 00:00

de

Borges era un zeu și mie îmi place să citesc doar oameni. Mă lăsau rece sutele de fani ce recitau cu ochii închiși din poeziile lui, scriau povestioare și parabole în stilul lui, obsedați fiind de felul filologic în care se juca el cu abisul. Borges imaginează, de exemplu, un personaj care rescrie Don Quijote, copiază cartea lui Cervantes cuvânt cu cuvânt, și care devine, astfel, autorul unei cu totul alte opere – o frumoasă metaforă a transcrierii, a citirii, a felului în care modificăm absolut orice carte am deschide. Tot Borges descrie o bibliotecă infinită în care toate cărțile se găsesc gata scrise în catalog – doar căutând o carte o rescrii atunci când numărul din care alegi e infinit – un bun prilej și pentru matematicieni să se îndrăgostească de acest scriitor.

L‑am disprețuit pentru că disprețuiam felul în care era citit și admirat. De ce vă spun dumneavostră, cititorilor unei reviste de și despre economie, astfel de baliverne umaniste?

Pentru că, poate nu știați, sunteți cel mai aproape de nostalgie, tristețe și redefinire a statutului pe care îl aveți în lume. Pentru că poveștile despre bani nu sunt doar despre bani, sunt în primul rând povești. Când citesc istoria unui faliment în această revistă sau a unui eșec, nimic nu mi se pare mai interesant – pentru că omul sau oamenii care s‑au prăbușit sunt puși în fața unei stări noi absolute.

Scuzat îmi fie tonul de ecleziast, dar între timp îl recitesc și învăț să mă apropii de Borges. Și am găsit o poveste în culegerea extraordinară de articole numită „Texte captive“ (Polirom, 2010). E povestea propriei orbiri. Ce e de făcut când totul e pierdut?

Borges și‑a pierdut vederea în timp, dar când se apropia de 60 de ani a ajuns la un punct critic: lipsa totală de vedere la un ochi și capacitatea slabă de a distinge câteva culori cu celălalt. Una din micile drame a fost că nu mai putea distinge roșul și negrul, totul se colora în albastru și galben. Una din marile drame a fost însăși obsesia lui: cititul și scrisul. Scriitorul râde melancolic de nemaipomenita întâmplare din 1955, când i s‑a propus (politic, aveau și ei „deconcentratele lor“, hehe) postul de director al Bibliotecii Naționale. Și a acceptat: un șef aproape orb peste aproape un milion de cărți, cum descrie cu amuzament. Cum s‑a descurcat cu noua condiție de orb? Profitând de ea. Nu a renunțat nici o clipă la pasiunea pentru cărți, a renumărat titlurile din bibliotecă, a început să scrie în gând versuri pe care le dicta cuiva când avea ocazia. Ce ar fi făcut un om „normal“? S‑ar fi apucat de ascultat muzică, s‑ar fi redefinit complet. Borges a rămas până la capăt maestrul cărților.

Am văzut la un moment dat un documentar despre pierderea de memorie. Un tip foarte simpatic care vorbea normal cu intervievatorul se blochează când apare întrebarea clișeu „ce planuri de viitor ai?“. Răspunsul e tulburător: eu nu pot să‑mi fac planuri, nu pot crea scenarii cu viața mea, pentru că nu‑mi amintesc mai nimic. Borges spune că tocmai memoria vieții „normale“ e în stare să te doboare, să nu te lase să‑ți duci mai departe zilele. Nu poți ieși decât foarte greu din nostalgia după starea de bine trecută. Asta e o stare generală acum. Oamenii nu‑și mai pot vedea viitorul, pentru că au un trecut recent foarte bine configurat, sunt intoxicați de planurile de atunci. Borges a început să învețe limbi nordice și să dicteze noi texte. A început să‑și reinterpreteze și propriul trecut, și trecutul literaturii. Remarcă la un moment dat că Wilde avea dreptate (despre Wilde are o formulare perfectă: cei mai mulți scriitori se chinuiesc să spună lucruri profunde, Wilde era un tip extrem de profund, care se chinuia să pară frivol) vorbind despre Homer: este foarte posibil ca acest poet nici să nu fi existat, dar ce e cu adevărat important e că grecii l‑au inventat orb. Poezia se ascultă, nu se vede – o concluzie destul de șocantă dacă ne amintim, spune Borges, cât de „vizuală“ este „Iliada“.
Când îți pierzi memoria, nu mai poți construi viitorul. Când îți pierzi vederea, îți întărești memoria, înveți noi tehnici de a reține în afara scrisului sau a cititului. Când citesc revistele de business, am impresia că oamenii nu se mai pot uita în viitor pentru că nu au deloc o imagine corectă despre trecut, dar și pentru că nu au învățat cum e să trăiești bâjbâind.

Cândva i‑am urât pe Borges și pe fanii lui. Acum sunt în proces de recuperare a trecutului, inclusiv a lui Borges (dar fără adulatori). Pentru că rămâne un maestru al seninătății. Serenitatea fiind și o chestiune fizică: una dintre caznele orbirii sale a fost tocmai lumina verzuie enervantă ce a înlocuit bezna din timpul somnului, specifică unui om cu vederea sănătoasă.

---

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“