Home»Rogozanu » Muzică clasică

Muzică clasică

2010-03-16 00:00

de

Povestea a început, cum a fost în cazul multora din generația mea, cu Iosif Sava. L‑am remarcat înainte de ’89 nu grație muzicii, ci faptului că avea ceva dintr‑un clovn pedagogic: gesticula, traducea în vorbe muzica aia mare, foooarte maaare, cum îi plăcea lui să‑i spună. În gura lui Sava, Bach era „baaachhh“, un soi de onomatopee cerească. Omulețul acela a amuzat copilul din mine. După ’90, când a căpătat o emisiune importantă în prime time, am și început să nu‑l mai plac: era plin studioul lui de copii genialoizi care cântau cam tot așa cum puteam și eu jongla cu mingea de fotbal, sec și la nesfârșit. Dar Sava a fost primul om care mi‑a comunicat ceva important: muzica aia foarte serioasă e făcută și pentru oameni ca mine.

Am început să mă încăpățânez să ascult muzica clasică din cauza unor cărți. Thomas Mann și niște filozofi care îi tot trăgeau cu muzica în stânga și în dreapta, punkerul de Nietzsche inclusiv. În plus, poate nu vă amintiți că pe tarabele de casete cu Nirvana și Depeche Mode erau, întotdeauna, și niște clasici precum Ceaikovski, ­Rachmaninov sau Schubert. Nemernicii de scriitori m‑au împins chiar către dodecafonism și tot felul de alte minunății.

Mahler era favoritul meu pentru că îl lăudase Camus, parcă. Oricât m‑am chinuit pe căi livrești (cărți despre muzicieni, compozitori), nu am reușit vreodată să ascult muzica clasică altfel decât cu o sinceră și uimită ureche de tractorist. Orice tip normal s‑ar fi lăsat. La mine abia începea.

Odată cu televiziunea prin cablu au apărut și posturile specializate (unele italiene și franțuzești). Eram pe poziții. Culmea, uneori aveam și un soi de extaz muzical: erau probabil combinații chimice misterioase emise de creierul meu exasperat de atâta încordare melomanică. Când începea un spectacol, nu mă ridicam o oră din fotoliu, stăteam cu ochii înfipți în ecran. Duminica la prânz, când italienii difuzau câte un Ravel sau Debussy (ceva mai accesibili, deci nu puteam să pierd), tata făcea ture între bucătărie și sufragerie, așteptând să se termine tâmpeniile clasice și să vadă un serial bun. Îl priveam condescendent. Nu avea cum să înțeleagă zbuciumul artistic al unui adolescent.

Obsesia pentru muzica în nici un fel accesibilă mie a continuat, însă, și după 18 ani. Cine a zis că arta se consumă de plăcere e un prost. Dar cine a zis că nechemații nu pot consuma o artă pe care nu o înțeleg e și mai prost. Mai ales că între timp văzusem și Bernstein, cu emisiunile lui incredibile de popularizare a muzicii. Eram upgradat. Odată ajuns în București, mă duceam destul de regulat la Sala Radio pentru experimentarea „live“ a muzicii clasice. De obicei, în debutul serii, băgau niște contemporani mai ciudați, mult prea stranii chiar și pentru dârzenia mea culturală. Așa că ascultam la căști (când mi le împrumuta un prieten) niște Pixies și cine știe ce alte obsesii de pe atunci. Dar când începeau mahlerele și șostakovicele, îmi dădeam cuminte căștile jos și ciuleam urechile. În jur, o lume destul de ciudată se desfășura la Sala Radio, haine ponosite din alte vremuri, destul de mulți iubitori închipuiți de muzică, dar și niște figuri clar cunoscătoare, care mă făceau să‑mi simt impostura până în măduvă.

Într‑un final, am lăsat‑o mai moale și cu serile clasice. Și pentru că am început să descopăr că muzica pe care o cunoșteam deja ca în palmă nu era deloc „ușurică“, și că eroii mei pop și rock nu sunt așa superficiali. Dar și pentru că am devenit un „tip ocupat“. Nu o să mă las niciodată în mod absolut de acest drog inexistent. Consum muzica clasică așa cum beau câteodată un vin inexplicabil de scump pentru gusturile mele oenologice penibile. Am un prieten la Iași cu o cultură muzicală impresionantă – nu mă satur să‑i ascult poveștile despre interpretări bune sau proaste ale unuia sau altuia. Faptul că nu înțeleg mare lucru e doar un amănunt.

Povestea asta are și o morală cum, de obicei, nu prea au poveștile mele. Și anume că respectul pentru artă și chiar obsesia pentru artă pot duce la forme comice de fidelitate, dar nu lipsite de onestitate. Cei care tot vorbesc despre decăderea culturii nu înțeleg că principala problemă nu este faptul că oamenii nu mai înțeleg arta sau că nu o înțeleg la cote onorabile. Adevăratul necaz e că oamenii nu mai vor să încerce imposibilul. Inclusiv acela de a‑l „prinde“ pe Wagner. Și nu mai vor să încerce imposibilul pentru că arta nu mai ajunge la ei și în forme populare, accesibile în primă fază: fie prin figura comic‑sobră a unui Iosif Sava, fie prin alte forme de popularizare care să facă din muzică un univers, nu o ceată stupidă de tipi cu arcușuri și alămuri care zdrăngăne prin săli goale.

---

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea‑Cațavencu. A scris cărțile „Agresiuni, digresiuni“ și „Fuck the cool. Spune‑mi o poveste“