Home»Comentarii » Eroi ai epocii noastre

Eroi ai epocii noastre

2010-08-10 00:00  Money Express

de

Faptul că douăzeci de deţinuţi politici au fost eliberaţi şi au ajuns în Spania împreună cu familia lor şi că guvernul lui Raúl Castro a promis să mai elibereze în următoarele „patru sau cinci luni“ câteva zeci de deţinuţi e fără îndoială un lucru foarte bun, care nu poate decât să ne bucure.

Prima întrebare pe care ţi‑o pui despre aceşti câţiva exilaţi – care ies din închisorile cubaneze după ce‑au pătimit în ele ani lungi de martiriu – este aceasta: cine sunt ei? Nici unul nu aparţine vechiului regim, cu toţii s‑au născut şi s‑au format în timpul revoluţiei, deci disidenţa lor nu‑i rodul unui trecut pe care nu l‑au cunoscut, ci al respingerii unei dictaturi îndurate din interior, care a trezit în ei o năzuinţă de libertate. Ca meserii, întruchipează toată paleta socială: muncitori, meşteşugari, foşti soldaţi, ziarişti, foşti funcţionari. Delictele pentru care au primit aceste pedepse aspre de doisprezece, cincisprezece şi douăzeci de ani de închisoare? Au semnat petiţii, au scris articole, au avut o maşină de scris, au creat grupuri care au militat pentru drepturile omului sau birouri de informaţii independente; activităţi paşnice, străine oricărui tip de revoltă ori de violenţă. Dacă la toate astea se adaugă numeroasele umilinţe, bătăi, torturi şi pedepse de tot felul pe care le‑au îndurat în anii petrecuţi la închisoare, nu‑i nici o îndoială că fiecare dintre ei e o mărturie vie a brutalităţii iraţionale pe care o aplică regimul castrist celor care nu i se supun – slujindu‑l total – şi a eroismului de care e nevoie pentru a înfrunta, chiar şi într‑un mod nevinovat, o dictatură totalitară precum cea cubaneză.

Cum de‑au putut părăsi aceşti oameni insula? Graţie bunelor oficii ale Bisericii Catolice, „însoţită“ de guvernul spaniol, după cum s‑a exprimat ministrul de Externe Miguel Ángel Moratinos? Mai degrabă cred că guvernul cubanez, trezindu‑se într‑o poziţie foarte delicată după moartea, condamnată în toată lumea, a disidentului Orlando Zapata – după 86 de zile de greva foamei – şi iminenta moarte a lui Guillermo Fariñas, care se află de aproape 130 de zile în greva foamei, s‑a hotărât să facă un gest şi a folosit şi biserica şi guvernul spaniol pentru propriile sale interese.

Care? În primul rând să oprească campania din exterior împotriva regimului şi să‑şi mai îmbunătăţească imaginea instituţională extrem de şifonată.

Iar în al doilea rând, foarte important: prin aceste eliberări să convingă Uniunea Europeană să renunţe la poziţia comună, respectiv încetarea oricărei colaborări economice cu regimul, atâta timp cât nu se observă o îmbunătăţire evidentă a drepturilor omului pe insulă. Pentru dictatura cubaneză – care trăieşte într‑o situaţie economică critică din care nu ştie cum să iasă, fiindcă se teme că orice deschidere spre investiţia privată şi liberalizarea pieţei o poate slăbi, însemnând începutul sfârşitului structurii verticale care o susţine – cooperarea şi ajutorul din exterior reprezintă balonul de oxigen indispensabil pentru a‑şi prelungi viaţa.

E naiv să credem că eliberarea câtorva zeci de deţinuţi politici constituie o reformă substanţială în politica regimului faţă de opoziţie. Una dintre cele mai respingătoare trăsături ale dictaturii din Marea Caraibilor a fost vechiul ei obicei de a dărui deţinuţi politicienilor occidentali care se duceau să se ploconească înaintea dictatorului pentru a câştiga voturi în ţara lor, devenind „Salvatori“, dovedind cât de flexibil putea fi regimul dacă e tratat cu înţelegere. Acest josnic trafic de carne umană în relaţiile publice şi‑l poate permite fără nici un risc o satrapie a cărei rezervă de deţinuţi politici este un sac fără fund, înlocuind apoi cu uşurinţă deţinuţii oferiţi oaspeţilor lor importanţi.

Deocamdată nu s‑a schimbat nimic, doar că – să fie într‑un ceas bun! – câţiva eroi ai epocii noastre au putut părăsi Cuba împreună cu familiile lor, începând viaţa grea a exilului şi continuând să lupte din exterior pentru democratizarea ţării lor, aşa cum au afirmat cu toţii. Mass‑media din Cuba n‑a scos o vorbă despre cele întâmplate, doar în „Granma“ s‑a reprodus comunicatul episcopiei, care trebuie să‑i fi lăsat pe cititori cu gura căscată. Nici o dispoziţie, regulament ori lege, îngăduind încarcerarea disidenţilor, n‑a fost anulată, abrogată sau amendată, nu există nici cea mai mică promisiune din partea guvernului cubanez care să ne facă să presupunem că eliberarea deţinuţilor reprezintă începutul unei politici de toleranţă pentru cei care se opun regimului.

Dar guvernul socialist spaniol crede că da, şi acesta este argumentul cu care ministrul Moratinos va încerca să‑i convingă pe colegii lui din Uniunea Europeană să renunţe la poziţia comună, înlocuind‑o cu o politică de înţelegere, prietenie şi „diplomaţie tăcută“ care va convinge discret dictatura să demareze în sfârşit adevărata deschidere.

Mărturisesc că n‑am înţeles niciodată de ce un guvern democratic din care fac parte mulţi oameni care au luptat împotriva franchismului, îndurat pe propria lor piele, trăind aşadar o dictatură totalitară, duce faţă de Cuba o politică care serveşte practic – şi ăsta e lucrul cel mai important – doar la prelungirea existenţei unei dictaturi atroce ce durează de mai bine de jumătate de secol, făcându‑i pe cubanezi să trăiască în mizerie, teamă, nesiguranţă şi cel mai crud despotism. Şi, mai grav, care îşi manifestă respingerea şi ostilitatea flagrantă împotriva unei opoziţii care, riscându‑şi viaţa şi expunându‑se unor abuzuri şi represalii nebune, luptă pentru ca să se trăiască şi în Cuba aşa cum se trăieşte în Spania de la moartea lui Franco.

Mi‑am pus de multe ori această întrebare şi găsesc tot mai greu un răspuns care să nu implice o patetică lipsă de viziune, meschinărie sau orbire. Apropierea guvernului socialist spaniol de dictatura cubaneză să fie pur şi simplu un mod de a arăta schimbarea radicală a politicii actualului guvern faţă de guvernul lui José María Aznar, care convinsese Europa să adopte poziţia comună? Dacă aşa ar sta lucrurile, politica externă a Spaniei ar fi doar o jucărie a soartei în slujba măruntelor lupte de partid, fără continuitate şi fără vreun Orizont geopolitic sau moral.
Poate că alta e explicaţia. Din fericire pentru Spania, socialismul spaniol a rămas doar cu numele (şi, poate, nostalgia). Ca toate partidele socialiste din Occident, şi socialismul spaniol s‑a modernizat, renunţând la vechile paradigme ideologice, lupta de clasă, etatismul, colectivismul, dirijismul economic, sfârşind prin a accepta realităţi pe care înainte le combătea cu înverşunare: întreprinderea privată, piaţa, investiţia străină, devenind azi – deşi n‑ar recunoaşte asta niciodată, nu în aceşti termeni – un bastion al capitalismului şi al democraţiei liberale. Deosebirile faţă de partidele conservatoare şi de centru sunt mici şi nesemnificative, excepţie făcând retorica conducătorilor lor, în care se regăsesc adesea vechile clişee ale îngropatei ideologii.

Mă întreb dacă nu cumva prin politica bizară şi imorală a guvernului socialist spaniol, de colaborare cu castrismul, şefii acestuia nu vor cumva să‑şi demonstreze singuri că nu este adevărat că ei nu mai sunt socialişti, fiindcă iată dovada, acţionează astfel pentru a salva viaţa încolţitei revoluţii cubaneze, care, deşi a comis multe greşeli, încă mai reprezintă emblema acelui socialism care a fost şi al lor, când erau tineri şi utopici şi credeau că cea mai rea tară a umanităţii era apariţia capitalismului josnic şi egoist. Poate că asta îi face să aibă conştiinţa împăcată şi îi scuteşte deocamdată de tristeţea de a vedea că în toate acţiunile lor, cu excepţia Cubei, n‑au mai fost „revoluţionari“, devenind pragmatici, social‑democraţi, adică „social‑nerozi“ cum îi numesc „tovarăşii“ cubanezi, şi chiar liberali! Ce păcat că toată această operaţiune de dezvinovăţire, desfăşurată de un guvern ce ar trebui să fie în fruntea ţărilor libere care‑i sprijină pe eroii libertăţii din Cuba, se face pe seama a unsprezece milioane de cubanezi supuşi de peste o jumătate de secol unui regim care‑şi dispută cu Coreea de Nord privilegiul de a fi ultima dictatură comunistă de pe planetă.

Aşa cum cer şi deţinuţii politici exilaţi care au părăsit Cuba, mă rog ca Uniunea Europeană să nu comită imprudenţa de a renunţa la poziţia comună, ci s‑o menţină până când regimul fraţilor Castro va face paşi adevăraţi spre democratizare.

---

Traducerea şi adaptarea de Luminiţa Voina-Răuţ