Home»Comentarii » FMI şi TBC

FMI şi TBC

2010-08-24 00:00  Money Express

de Dan Suciu

Numai bună această concluzie pentru toţi criticii ideologici ai Fondului, dar această alăturare a FMI‑ului cu TBC‑ul e puţin paradoxală şi într‑o anumită măsură forţată. Ce legătură au una cu alta? Simplu: închiderea unor acorduri cu FMI aduce constrângeri bugetare, ceea ce face ca sistemul de sănătate să fie primul afectat de reducerile pe care guvernele în cauză le realizau pentru aducerea deficitelor la niveluri mai mici. În urma reducerilor, scădea calitatea serviciilor, lipseau vaccinurile şi pe această cale creştea incidenţa cazurilor de TBC.

Desigur, paralela este forţată, chiar dacă concluzia este corectă. Atunci când apar constrângeri bugetare severe, primul afectat este sistemul de sănătate. Se alocă mai puţini bani, serviciile scad, medicamentele sunt mai puţine sau mai slabe. Asta în toate ţările emergente, acolo unde sistemele de sănătate sunt alimentate de fonduri directe insuficiente, iar supravieţuirea sistemului depinde de transferuri de la bugetul de stat. Acest lucru se întâmplă acum în România. Falimentul sistemului sanitar este vizibil şi toată seria de veşti proaste pe care le primim în ultima vreme nu este decât efectul proastei finanţări din sistem. Un sistem subfinanţat, la care se asociază o hemoragie de cadre şi la care s‑a grevat o nouă reducere salarială de 25%, nu are cum funcţiona bine, de vreme ce de la început de an a fost subfinanţat.

Mai mult, toţi decidenţii din sistem ştiau că banii alocaţi pentru 2010 vor ţine doar şapte luni din cele 12, fără să se ţină cont de restanţele deja acumulate în sistem pentru medicamente şi alte servicii prestate. Ca dovadă, rectificarea bugetară din aceste zile vizează exclusiv sistemul de sănătate, care va primi aproape trei miliarde de lei pentru a nu ajunge în colaps până la finalul anului (jumătate de sumă sunt însă datorii mai vechi acumulate în sistem). De ce este atât de vizibilă criza la nivelul sistemului de sănătate? Pentru că finanţarea era la limita rezonabilităţii şi în vremurile bune. De asemenea, pentru că diferenţa între subfinanţare şi lipsă de finanţare se traduce în acest caz în victime, sau în termeni cvasiştiinţifici, în creştere de morbiditate şi mortalitate. Adică boală şi moarte. Iar atunci când administrativ vorbim de feude în spitale şi autorităţi locale şi naţionale corupte şi/sau incompetente, dezastrul este complet.

Ce are de‑a face FMI cu toate acestea? Studiul în cauză este uşor de folosit ca argument pentru toţi cei care au păreri preconcepute despre rolul FMI. Iar asemenea teorii sunt numeroase. Naomi Klein descrie toată această intervenţie a FMI cu reducerile pe care le impune ca pe o „Doctrină a şocului“ ce vrea să impună o ideologie a pieţelor libere şi a restrângerii statului, în dauna celor defavorizaţi. Cartea ei este interesantă prin vigoarea criticilor, dar nu şi prin consistenţa argumentelor. Cu exemple de genul celor de mai sus, asemenea argumentări revin însă în forţă. Dar toată această retorică ţine la rândul ei de o linie ideologică, şi nu de una a raţiunii. Lipsa de finanţare din sănătate nu este determinată mecanic de un acord stand-by, ci pur şi simplu este opţiunea cea mai simplă pe care un guvern o are atunci când rămâne fără fonduri. Tăierea se face simplu, de azi pe mâine, în timp ce o construcţie bugetară care să prevadă alocări de fonduri ceva mai complicate şi venituri suplimentare, ca să nu mai spunem de o finanţare suplimentară a sistemului, sunt toate procese complicate care se fac în timp.

Sună astfel ca o fatalitate. Fără planuri, timp şi bani, orice încercare de a schimba ceva este imposibilă şi, atunci când presiunea creşte (pentru că vine acordul cu FMI), banii se taie de la spitale pentru a respecta ţinta de deficit. Pentru România, nu nivelul plăţilor pentru Sănătate este problema (5,5% angajatorul, 5,2% angajatul), ci modul total necontrolat în care se cheltuiesc aceşti bani – de la sediile construite de CNAS la incapacitatea sistemului informatic de a ţine evidenţa cheltuielilor, de la medicul de familie până la spitalele de specialitate. De fapt, sistemul de sănătate este expresia cea mai elocventă a haosului şi a dezorganizării administrative. Se manifestă acut, cu victime şi drame, atunci când apar scăderi de venituri bugetare şi se ignoră complet atunci când banii se pot scurge fără prea multe întrebări, în ciuda slăbiciunilor de sistem pe care le vede toată lumea. Ce rol are aici Fondul? Doar acela de a încerca o disciplinare a utilizării fondurilor pentru perioadele când sunt bani. Asta presupune tăieri în perioadele grele doar pentru motivul că, atunci când nu ştii unde merg banii, e mai bine să opreşti hemoragia. De fapt, sistemul de sănătate începe să fie subminat în perioadele în care criza este departe.

---

Dan Suciu este jurnalist de peste 15 ani şi realizează la The Money Channel, singura televiziune de business din România, emisiunea „90 de minute“