Home»Comentarii » Nebuni de furie

Nebuni de furie

2010-08-24 00:00  Money Express

de

Pe 9 august, stewardul Steven Slater, angajat al companiei aeriene Jetblue, a dat un nou înţeles expresiei „exit interview“ (discuţie lămuritoare dintre un angajat care demisionează şi angajator – n.r.). Înfuriat de comportamentul agasant al unui pasager, a deschis microfonul, şi‑a dat demisia în auzul tuturor, a declanşat ieşirea de urgenţă, a luat două beri şi şi‑a dat drumul pe tobogan (avionul aterizase şi se pregătea debarcarea pasagerilor).

În aceeaşi zi, pe prima pagină a „Wall Street Journal“, un articol descria situaţia disperată a angajatorilor americani, şocaţi de faptul că oamenii nu sunt interesaţi de locurile de muncă oferite. Printre cei ofensaţi se numărau o companie din statul Illinois care oferea o sumă sub nivelul pieţei pentru mecanici calificaţi – 13 dolari pe oră (cam 26.000 pe an) – şi o companie aeriană din Dubai care nu putea pricepe de ce nu se reped americanii să se mute într‑un emirat nedemocratic de la celălalt capăt al pământului pentru irezistibilul salariu anual de... 30.000 de dolari.

Pe oamenii de o anumită vârstă, asemenea anecdote îi fac puţin nostalgici. În 1976, într‑o perioadă de greutăţi economice similare, Howard Beale, un prezentator tv extrem de stresat – interpretat de Peter Finch în filmul „Reţeaua“ –, le cerea telespectatorilor să‑şi scoată capul pe geam şi să urle: „Sunt nebun de furie şi nu mai înghit nimic din toate chestiile astea!“.

Doi ani mai târziu, Johnny Paycheck a dat lovitura cu un cântec country intitulat „Take This Job and Shove It“ („Ia‑ţi postul şi bagăţi‑l undeva“) – citat de Slater în demisia sa publică.

Poate părea ironic că aceste semne de nemulţumire din partea angajaţilor apar într‑o perioadă de şomaj mare, dar nu este nimic surprinzător. Pentru că cele două fenomene – o piaţă a muncii slabă şi duşmănia lucrătorilor faţă de angajatori şi clienţi – sunt, de fapt, legate. Angajaţii sunt sătui de condiţiile de muncă dure şi de salariile prăpădite.

Economia SUA creşte de un an încoace, iar profiturile companiilor au săltat bine – Standard&Poor’s estimează că venitul firmelor cuprinse în indicele S&P 500 s‑a majorat cu aproape 52% în trim. II din 2010, faţă de 2009. Mare parte din această creştere impresionantă se bazează pe câştigurile remarcabile de productivitate şi eficienţă înregistrate de corporaţiile americane de la instaurarea recesiunii. Anul trecut, productivitatea – capacitatea de a produce mai mult cu mai puţin – a crescut cu 3,5%, de la doar 1% în 2008 şi 1,6% în 2007. E adevărat, companiile au îmbrăţişat Cântarea Cost Cutting cu zel de misionar – printează pe ambele părţi ale foii de hârtie, au eliminat apa îmbuteliată pentru angajaţi, închid lumina peste tot.

Dar cea mai mare parte a câştigurilor provin direct din statul de plată. Companiile au tăiat salariile şi au retezat beneficiile, iar în acelaşi timp le‑au cerut veteranilor năuciţi de cursul situaţiei să crească ritmul de lucru în contul colegilor disponibilizaţi. Chiar dacă afacerile şi‑au revenit, companiile se dovedesc extrem de lente în reluarea angajărilor. În acest an, sectorul privat american a creat doar 630.000 de locuri de muncă. Iar când vine vorba de salarii şi beneficii, contabilii corporaţiilor americane l‑ar putea face pe avarul Scrooge al lui Dickens să roşească. Multe dintre firmele care au redus sau renunţat să mai plătească contribuţiile la pensia angajaţilor nu şi‑au revizuit politicile, chiar dacă au acum bilanţuri şi profituri sănătoase.

Uitaţi cum stau lucrurile: şomajul poate fi extrem de stresant. Dar în condiţiile de azi, şi să fii angajat te poate călca pe nervi. De fapt, căderea nervoasă, catharsisul lui Slater a venit cu câteva ore înainte ca un comunicat de presă al guvernului american să semnaleze faptul că firmele şi‑au împins angajaţii până aproape de limita suportabilităţii. În ultimul an, economia SUA biciuieşte în mare cam acelaşi număr de lucrători, care trebuie să facă mai multe, să producă mai mult, să servească mai mult în fiecare săptămână ce trece, fără prea mult ajutor şi fără creşteri salariale. În ultimele patru trimestre, afirmă Biroul de Statistica Muncii (BLS), „costurile muncii pe individ au scăzut cu 2,8%, ca urmare a creşterii mai rapide a producţiei pe oră faţă de salariul pe oră“. Dar atunci când BLS a publicat recent cifrele productivităţii pentru trim. II, rezultatele au fost şocante. Pentru prima dată în ultimii ani, productivitatea a scăzut, de fapt – cu o rată anuală de 0,9%. Lucrătorii au muncit mai multe ore, dar producţia nu a ţinut pasul. Pur şi simplu, oamenii nu pot mai mult.

Autoeliminarea lui Slater ilustrează cu brio povestea umană din spatele cifrelor. Ultimii doi ani au reprezentat o epocă de aur pentru angajatori – au văzut că pot să angajeze, cu un salariu mic, pe cine vor, şi că e mai uşor să‑şi păstreze oamenii fără să majoreze prea mult lefurile. Dar la un moment dat, companiile care vor să crească vor trebui să facă pasul şi să angajeze, să transforme normele reduse în norme întregi, să‑i treacă pe statul de plată pe subcontractori. Mulţi angajatori îi tratează pe angajaţii actuali sau potenţiali de parcă aceştia ar fi disperaţi să lucreze. Şi o mulţime de americani aşa sunt. Dar vremurile disperate pot duce la măsuri disperate. Împinge‑ţi oamenii prea departe fără răsplata cuvenită şi cineva s‑ar putea să‑ţi spună să‑ţi iei postul şi să ţi‑l bagi undeva.

---

Daniel Gross este comentator şi senior editor la „Newsweek“, dar şi invitat permanent pe teme financiare şi economice la CNBC, MSNBC, National Public Radio şi alte posturi tv din Sta­tele Unite şi Marea Britanie