Home»Rogozanu » De ce râdem de oamenii fără studii?

De ce râdem de oamenii fără studii?

2011-01-18 00:00

de

Mi se pare de‑a dreptul un act de eroism să rezişti doar cu liceul când poţi, cu câteva mii de euro (sau doar cu nişte pile bune), să faci vreo două facultăţi plus ceva doctorate. Tot scandalul explodase de la CV‑ul ministrului de Interne, Traian Igaş, care după o pauză de vreo şapte ani în procesul edu­ca­ţional şi‑a încordat muşchii şi a terminat liceul şi încă trei facultăţi. Deşi peste tot auzi refrenul american despre şcoala vieţii şi curajul de a porni de jos (o gargară, de altfel, dacă ne uităm la sumele enorme investite de respectiva ţară în educaţie şi cercetare), noi avem încă un respect teribil pentru acele hârţoage care ne fac deştepţi. Vanghelie, de exemplu, răspundea şi el nonşalant la un moment dat că nu stătea mai deloc la şcoală, că prefera strada şi mica bişniţă. Şi totuşi a ras repede nişte studii, că altfel nu putea fi acceptat.

Păcăleala cu studiile superioare vine dintr‑un straniu complex de deşteptăciune. Un mic exemplu: Ceauşescu. Unul dintre motivele de indignare populare, dar şi de liniştire stranie era tocmai acela că dictatorul era evident prost şi spunea „muncipii“. O ţară întreagă de studioşi îi privea ironic lipsa de pregătire.

Numai că era o autopăcăleală. Am citit o serie de convorbiri cu scriitorii români avute de Nicolae Ceauşescu după 1970. Sunt şocante exact din acest punct de vedere: cizmarul autodidact în marxism‑leninism e deştept, viclean, isteţ şi îi pune în genunchi rapid pe scriitori cu întrebări pline de miez. Un agramat nu e neapărat prost.

Mai există apoi mitul Academiei „Ştefan Gheor­ghiu“. Popular, era privită ca o şcoală a proştilor, a parveniţilor sistemului comunist. Pe de o parte, aşa era, dacă ne referim la şcolile fără frecevenţă rezervate activiştilor. De cealaltă parte, toată elita economică, diplomatică din zilele noastre a trecut pe acolo, s‑a educat acolo şi, dacă e să ne luăm după unele figuri, nu a fost chiar o şcoală proastă. Să mai amintesc de miile de ironii legate de accen­tul pe care‑l are în engleză Ion Iliescu? Dar e tot un râs de provincial care se pretinde progresist. Cine dă doi lei pe accent? Important e ce şi cum spui. Iar Iliescu exprima onorabil în engleză cele două‑trei idei necesare într‑un discurs diplomatic.

Există un stil de ironizare a lipsei de educaţie de pe vremea când nu aveai nici o scuză să nu faci o şcoală: până la urmă nu costa nimic. Devine însă din ce în ce mai cinic să râzi de cei care nu au avut dreptul, de cei care nu au putut să‑şi urmeze studiile în anii din urmă. Există oameni deştepţi care vorbesc cu dezacorduri? Evident. Îmi place să ascult ce au oamenii de transmis, m‑am săturat să judec ca un târgoveţ semicult capacităţile lingvistice ale partenerului de dialog. M‑am săturat, de asemenea, să văd ştirile de la bacalaureat cu „perlele elevilor“. Nu mă mai amuză deloc. Exista, în comunism, o încurajare pe linie de partid a omului venit de jos, fără proptele, fără noroc social. Asta a venit ca o replică la dispreţul pentru plebea analfabetă din perioada interbelică (cifrele sunt absolut năucitoare în ce priveşte analfabetismul: între războaie, cam două treimi din populaţie). Iată că, după 1990, dispreţul pentru plebea analfabetă a revenit în forţă, dar de data asta cu multe facultăţi, şcoli, care pot fi urmate doar de formă şi care apoi pot fi batjocorite iarăşi discret. Cei cu facultăţi particulare sunt, din start, mai slabi. Cei cu facultăţi făcute la vârste mai înaintate, la fel. Iar lipsa de educaţie acum, când poţi să ţi‑o cumperi rapid, e de fapt privită ca un soi de sărăcie lucie numai bună de luat în râs.

Lipsa de respect pentru oamenii care nu au apucat să facă şcoală trebuie înlocuită de respectul pentru bunul‑simţ şi pentru formele alternative de educare sau de autoeducare. Ce rost are să proslăveşti facultatea când în cele mai multe slujbe din România nu există perfecţionare, nu sunt cursuri care să te facă să evoluezi? îmi vine rău când aud cuvântul „master“. Educaţia continuă trebuie să aibă alte forme. Bătaia de joc la adresa lipsei de educaţie merge mână în mână cu privatizarea procesului de învăţământ. În fond, îţi arăţi diplomele aşa cum etalezi maşinile scumpe. Numai că în felul acesta s‑a produs şi imensa groapă în ce priveşte şansele egale la educaţie, din 1990 şi până azi. Părinţii mei nu au studii superioare, au plecat de la ţară şi au reuşit să ţină pe la facultăţi doi copii. Principala mea obsesie, atunci când văd cum merge mână în mână ironizarea needucaţiei cu creşterea costurilor în învăţământ, e că în acest moment n‑aş mai fi avut nici o şansă la studiu. Încă un motiv de râs, până la urmă, nu?

---

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea Media.