Home»Analize » COVER STORY: Lecţia de muzică

COVER STORY: Lecţia de muzică

2011-09-06 00:00  Money Express

de

„Consider muzica singurul mijloc de a elibera strigătele sufletului, cu toate unduirile lor misterioase“, spunea Enescu în memoriile publicate de jurnalistul francez Bernard Gavoty sub titlul „Amintirile lui George Enescu“. „Poţi fi sfărâmat, distrus, fără speranţă, vă întreb: care e limbajul ce permite să nuanţezi la infinit aceste stări? Nici unul. Dacă ar fi să traduci în proză sau în versuri conţinutul expresiv al unui adagio de Beethoven, ţi‑ar lipsi cuvintele“, continuă compozitorul: „Primatul muzicii!“. Şi timp de 25 de zile, muzica de cea mai bună calitate va prima în Bucureşti şi alte şapte oraşe ale ţării, în cea de‑a XX‑a ediţie a Festivalului Internaţional George Enescu, desfăşurată la 130 de ani de la naşterea marelui compozitor român.

Zi de zi, captivi într‑o lume bântuită de crize financiare, datorii suverane, răsturnări spectaculoase de situaţie pe burse, cu urechile ciulite la ce spun şefii băncilor centrale, printre conflicte armate şi calamităţi naturale, evenimente precum Festivalul Enescu sunt printre rarele culoare de evadare către ţinuturi misterioase despre care, iarăşi, e aproape imposibil să vorbeşti. Mai bine, mergi şi asculţi.

Magia a început.
Are o imagine şi un slogan nou. A avut parte, din primăvară, de o consistentă promovare internaţională, prin minifestivaluri în marile capitale europene.

S‑a bucurat de o mediatizare fără precedent, lucru cel mai vizibil în Bucureşti, unde au fost instalate 500 de bannere şi 200 de coloane la metrou. Efectul? Festivalul Enescu de anul acesta a fost mai dorit decât până acum, atât de artişti internaţio­nali, cât şi de publicul străin, prezent în număr tot mai mare (16.000 de străini faţă de 10.000, în 2009), după cum remarcă Mihai Constantinescu, directorul Artexim, agenţie în subordinea Ministerului Culturii şi Patrimoniului Naţional, care organizează festivalul din 1991 încoace.

Poate datorăm acest lucru bun şi crizei financiare „care ne bântuie de vreo trei ani deja“, crede Ioan Holender, fostul director general al Operei din Viena, într‑una dintre cele două discuţii pe care le‑a avut cu MONEY EXPRESS pe tema festivalului. „În contextul economic actual, orchestrele care sunt deja în turnee sunt într‑o căutare mai activă de apariţii“.

De departe însă, cel mai mare câştig pentru festival este predictibilitatea pe care o are din 2002 încoace. „Devenise aleator, ba se desfăşura, ba nu. Aşa nu poţi construi ceva. Însă de când are această cadenţă bienală, a început să se consolideze, şi nu doar la noi în ţară“, spune Alexandru Tomescu, apreciat drept unul dintre cei mai talentaţi violonişti ai momentului din România, prezent şi el pe scenă chiar în primele zile ale festivalului.

Aşadar, o dată la doi ani, luna septembrie a devenit deja sinonimă cu Festivalul Enescu, cel mai important eveniment cultural nu doar din România, ci din întreaga regiune. „Vedeţi bine că nici una dintre ţările vecine, Ungaria, Bulgaria, Polonia, nu are un festival de anvergura aceasta“, sublinia acum doi ani Holender, directorul artistic al festivalului din 2007 încoace.

Şi banii pe care statul îi scoate din buzunar nu sunt tocmai puţini. Bugetul ediţiei din 2011 este uşor mai mare decât cel alocat acum doi ani: 7,6 milioane de euro, faţă de 7 milioane de euro în 2009. Cu tot cu sprijinul companiilor – majoritatea au ajutat cu servicii şi doar cei doi sponsori principali, UniCredit şi Enel, au contribuit şi financiar –, bugetul ediţiei 2011 ajunge la aproape 9 milioane de euro, în estimarea lui Constantinescu.

Dincolo de matematica festivalului, cel mai important rămâne programul artistic. Artizanii lui sunt tandemul de nedespărţit din ultimele trei ediţii: Mihai Constantinescu‑Ioan Holender, respectiv directorul de operaţiuni al festivalului şi celebrul „român“, până nu de mult, de la Wiener Staatopera. „Nu văd cum aş putea organiza acest festival fără el (Constantinescu – n.r.). E singurul om pe care îl cunosc în România, de capacitatea, corectitudinea şi cunoştinţele necesare pentru a pune în practică la ce mă gândesc eu că vrem să facem“, mărturiseşte Holender despre echipa pe care o face cu directorul Artexim.

Şi în 2011 vin forţe mari ale scenelor internaţionale, la fel ca în 2009, ediţie de care Holender s‑a declarat mulţumit. ­Probabil că ar fi şi pe placul marelui Enescu, dacă ne gândim că din repertoriu nu vor lipsi idolii lui declaraţi – Bach, ­Beethoven sau Wagner.

„Din punctul de vedere al aducerii la un loc a unor dirijori şi orchestre de mare valoare, nu există în lume acum un al doilea festival precum Festivalul Enescu“, clarifică Holender. Şi el cu siguranţă ştie, dacă ne gândim doar la faptul că spectacolul dedicat retragerii sale din funcţia de director general al Operei de Stat din Viena, după cel mai lung mandat din istoria instituţiei (19 ani), mai lung şi decât al marelui compozitor austriac Gustav Mahler, a adus într‑un singur loc cei mai bine cotaţi 54 de artişti internaţionali ai muzicii clasice la acel moment.

Apropo de mari nume, o parte dintre cele care vin la Bucureşti anul acesta sunt pentru a doua sau a treia oară – Daniel Barenboim, Zubin Mehta, pianistul Murray Perahia, Boris Berezovski etc. Altele vin în premieră. Este vorba, de pildă, de fenomenalul dirijor, cum a fost numit în presa internaţională, Antonio Pappano, director muzical la Covent Garden (Royal Opera House) din Londra, din 2002. Prezent pe scena de la Bucureşti, în zilele de 21 şi 22 septembrie, cu Orchestra Dell“ Accademia Nazionale di Santa Cecilia, Pappano (52 de ani) a dirijat cam tot în materie de mari orchestre ale lumii: Cleveland Orchestra, Filarmonicile din Los Angeles şi New York, Filarmonica din Berlin şi cea din München, London Symphony sau Orchestre de Paris.

Pentru Ioan Holender marile noutăţi sunt şi premiera „Lohengrin“ de Richard Wagner, la Opera Naţională Bucureşti, dirijată de Cristian Mandeal, şi o „integrală“ Enescu, când, pentru prima dată în istoria festivalului, vor fi interpretate toate cele cinci simfonii ale compozitorului român, sub bagheta a doi dirijori – Cristian Mandeal şi Peter Ruzicka. Ar mai fi şi o a treia noutate, spune Holender: începând de anul acesta, o personalitate culturală, politică etc. va ţine un discurs inaugural. Anul acesta: filosoful şi scriitorul Andrei Pleşu, care a fost de altfel şi primul vorbitor la ediţia din 1991, cea dintâi de după 1989.

Cultură şi bani.
Probabil mulţi se întreabă deja cum reuşeşte Bucureştiul să atragă atât de multe nume mari ale muzicii şi operei clasice mondiale? Evident, atârnă enorm conexiunile la vârf pe care le are în lumea artistică mondială directorul artistic al Festivalului Enescu şi nota bene: Opera de Stat din Viena este considerată de mulţi cea mai bună din lume, iar Holender a condus‑o timp de aproape două decenii. Dar oricât de mult ar conta acest lucru, orchestrele şi marii interpreţi, dirijori, solişti nu vin decât pe onorarii consistente, chiar dacă sub nivelul celor pe care le încasează pe scenele din metropolele lumii.

Violonistul Tomescu remarcă foarte bine: „Lumea vine pentru că puţine festivaluri de afară îşi permit să invite atâtea nume grele şi într‑un interval atât de scurt“. Spre exemplu, onorariul la Bucureşti pentru un mare dirijor poate ajunge la 20.000–25.000 de euro (pe marile scene ale lumii, chiar şi la 50.000–70.000 euro), în timp ce al unei orchestre importante este peste 200.000 de euro. Pare mult, dar vorbim de aproape o sută de oameni cu totul, pentru că „o orchestră pune în mişcare o întreagă structură şi infrastructură“, în formularea dirijorului Mandeal, şi el fost director artistic în două dintre ediţiile trecute ale Festivalului Enescu (2001 şi 2003). Până în 2009, a fost dirijor principal şi director general al Filarmonicii George Enescu, iar în 2007 s‑a decis să‑şi formeze propria orchestră – Orchestra Naţională de Tineret.

Se ştie: cultura nu este profitabilă aproape nicăieri în lume, fiind într‑o importantă măsură subvenţionată din bani publici şi sprijinită privat prin sponsorizări. Lucru cât se poate de sănătos. „Contribuabilii plătesc şi aşteaptă în schimb un act cultural care să le facă viaţa mai de trăit decât este. Cultura este un aliment vital de care umanitatea nu se poate lipsi, pe motiv că e criză, să zicem“, spune Holender.

Totuşi, artiştii cu adevărat valoroşi nu o duc rău. O recunoaşte şi Mandeal, care spune că are venituri anuale de 80–90.000 euro, pentru un concert în lume primind un onorariu între 5.000 şi 10.000 de euro. Dar ca să ajungi în vârf, lupta este cam pe viaţă şi pe moarte. În permanenţă, există o supraofertă pe piaţa muzicală, inclusiv pe cea de muzică clasică. De pildă, în Statele Unite, povesteşte Mandeal, pentru un loc într‑o orchestră de stat, concurenţa e cam de 40–50 de violonişti, la flautişti e şi mai mare: 200 pe loc. Cine nu intră în orchestrele de stat mai are şansa orchestrelor aşa‑numite de tineret (intervalul de vârstă este 18–33 de ani). „Sunt două scopuri: unu, de a avea schimbul de mâine; doi, de a le da de muncă, pentru că altfel ar fi şomeri“, explică dirijorul, adăugând că rolul orchestrelor de tineret, cum este cea creată de el, este de a‑i absorbi pe cei rămaşi în afara celor profesioniste.

Cu precizarea ca orchestrele de tineret au nevoie de sprijin privat mult mai consistent, pentru că banii publici, în cazul fericit în care sunt, nu acoperă decât în mică măsură cheltuielile. „E foarte greu să fii managerul unei orchestre, pentru că majoritatea nu produc mult, dar consumă mult“, continuă Mandeal, adăugând că doar două orchestre din lume reuşesc să se autofinanţeze: London Symphony şi Filarmonica din Londra. Toate celelalte sunt întreţinute într‑o mai mare sau mai mică măsură, în funcţie de banii pe care reuşesc să îi facă în turnee.

Legat de cheltuieli, de pildă, orchestra pe care o conduce acum Mandeal ar avea nevoie de un buget anual de 300.000 de euro, bani pe care spune că nu i‑a găsit încă. De aceea, este nevoit să o convoace doar pe bază de proiect, atunci când se confirmă concertele. „E o orchestră‑fantomă. Şi eu mă mir că există“, spune Mandeal despre cei aproape 80 de tineri pe care îi va dirija şi în cadrul Festivalul Enescu. Este o variantă de lucru, dar contraproductivă în timp pentru nivelul valoric al orchestrei.

Paradoxal, statul continuă să subvenţioneze în ţară un număr exagerat de orchestre şi teatre de operă, complet inutile. „Este o rămăşiţă a sistemului comunist, când se făcea cultură de masă şi fiecare sătuc avea chipurile orchestra lui“, remarcă Holender. „În Germania de Est, după unificare, s‑au închis foarte multe orchestre, la noi nimic“.

Şi iată o mostră de cât de importantă, economic vorbind, poate fi o orchestră. Tot marca Holender, inginerul de formaţie care la 24 de ani pleca nefericit din România, forţat de împrejurările politice – „un ratat, o frunză în vânt“, în propriile‑i formulări, şi care, după mai bine de trei decenii la Viena, avea să ajungă unul dintre cei mai influenţi oameni ai statului austriac şi în lumea artistică a operei mondiale. Pune, fără să ezite, succesul Operei de Stat de la Viena pe seama orchestrei, formată din membrii Filarmonicii din Viena. E un lanţ întreg, explica Holy, cum mai este cunoscut Herr Holender (76 de ani), într‑un interviu mai vechi. Cântăreţii vin datorită dirijorilor. Cei mai buni dirijori vin în primul rând pentru orchestră, iar publicul – şi nota bene: aproape fiecare locuitor al Vienei a fost cel puţin la un spectacol al Operei – nu vine pentru producţii, ci pentru cântăreţi. La sfârşitul zilei, e o maşinărie extrem de eficientă şi un model de business bine pus la punct. Încasările pe noapte ajung la aproape 140.000 de euro, cu precizarea că vorbim de circa 300 de spectacole pe stagiune, pe durata a zece luni. „E şi cantitate, nu doar calitate de top“, admite pentru MONEY EXPRESS Holender, fost director al unei companii foarte mari, dacă este să judecăm după cei aproape o mie de angajaţi ai Wiener Staatopera. Ba chiar a fost un manager excepţional, dacă ne uităm şi la câteva cifre. Două performanţe scoase în evidenţă de presa austriacă: a reuşit să reducă cheltuielile cu o treime – „a fi un bun manager înseamnă să nu cheltui pe lucruri inutile“ – şi să rentabilizeze instituţia. În discuţia cu MONEY EXPRESS, ţine să observe o subtilitate a limbii germane care reflectă realitatea în cazul lui. „În germană, director artistic se spune «künstlerischer Direktor». Adică artistic e pe primul loc (în sintagmă – n.r.). Cea mai mare satisfacţie pentru mine este ca ceea ce fac să aducă bucurie altora“, lămureşte Holender ordinea celor două mari roluri – artist (bariton) şi manager – pe care şi le‑a asumat în mandatul său la Viena, când Opera a atras peste 11 milioane de spectatori. O ordine pe care, de pildă, şi Enescu ţinea să o lămurească în repetate rânduri: compozitor până în măduva oaselor şi, apoi, virtuoz şi dirijor, referindu‑se la cele trei meşteşuguri pe care le stăpânea.

Antreprenoriat muzical.
Iar în zilele noastre, ar fi putut avea şi un al patrulea rol. Mulţi dintre artiştii contemporani încep să‑şi asume tot mai mult şi pe acela de impresar. Pentru că sunt mai convingători şi/sau de nevoie, cum e cazul celor din România, unde nu prea există agenţii specializate în impresarierea artiştilor de muzică clasică. Artexim face acest gen de impresariat – aduce artişti străini, duce artişti români în afară, organizează turnee cu opera naţională etc. Anual, obţine venituri de aproape 150.000 de euro, potrivit lui Constantinescu. Problema este alta: „Trecem printr‑o perioadă slabă. România nu mai poate vinde ceva în afară,  pentru că suntem slabi la nivel de orchestre, chiar dacă individual există valori. Şi banii se fac din turnee“, mai explică organizatorul Festivalului Enescu.

Legat de turnee, Alexandru Tomescu, violonistul poate cu cea mai mare acoperire mediatică din ultima vreme în presa generalistă, în parte datorată şi viorii Stradivarius‑Elder‑Voicu pe care cântă din 2007, are propria viziune: trebuie tratate ca nişte... start‑up‑uri. „Artistul din ziua de azi trebuie să fie un businessman, să iasă din zona strict artistică, pentru că altfel dă faliment. Pe piaţă este supraofertă, un organizator are de unde alege, iar publicul este în scădere“, crede violonistul care pe 15 septembrie va face 35 de ani.

De ce este pentru acest gen de abordare? Este vorba de aceeaşi regulă nescrisă ca în orice afacere antreprenorială: „Ca proiectul tău să reuşească este o chestiune de viaţă şi de moarte doar pentru tine, altcineva nu ar face‑o la fel de bine“. Poate doar contra unui comision consistent, dar cum onorariile nu sunt mari în România argumentul acesta aproape pică.

Chiar dacă s‑a ferit să dea detalii privind un nivel al veniturilor anuale, cota lui Tomescu este de câteva mii de euro pe concert, pe o scenă internaţională, apreciază Constantinescu. În România, primeşte, evident, mult mai puţin. Are în jur de 50–60 de concerte pe an, în ţară şi străinătate, spune Tomescu. Şi chiar de anul acesta, violonistul a experimentat pe propria‑i piele cum este să fii „one-man show“, cu trei‑patru roluri asumate. Primul proiect de care s‑a ocupat singur cap‑coadă a fost turneul Stradivarius (în luna mai), al patrulea dintr‑o serie de cinci, derulate pe perioada cât are dreptul să cânte pe Stradivarius. A fost un experiment din toate punctele de vedere: ca repertoriu a ales în concerte să interpreteze fără pauză toate cele 24 de Capricii ale lui Niccolo Paganini, considerate printre cele mai dificile lucrări compuse vreodată pentru vioară; a făcut spectacol, însoţind concertul propriu‑zis de proiecţii video; a fost cel mai costisitor turneu din tot ce a făcut până acum – câteva zeci de mii de euro, iar până au venit banii sponsorilor, el a fost finanţatorul. „E foarte solicitant şi nu‑ţi mai rămâne timp pentru activităţi de bază – să te speli pe dinţi, să mănânci, să dormi“, povesteşte Tomescu.

Este totuşi o abordare riscantă pentru artist. „Vioara este o amantă extrem de posesivă, nu te lasă să o pui deoparte o zi, două, trei, o săptămână. Se răzbună. Nu poţi ­neglija priorităţile de artist“, mărturiseşte violonistul, ale cărui zeci de mii de ore de studiu se văd în cicatricea pe care o are pe partea stângă a bărbiei.

Fast forward: Festivalul Enescu 2013? Aproape 60% din pro­gram este făcut deja, dezvăluie Constantinescu. Mari noutăţi? Două indicii: primul de la Holender. „Pentru 2013, nu exclud să o aducem pe Anna Netrebko, cu condiţia să avem la acel moment un repertoriu adecvat pentru ea. Este o soprană lirică de operă care nu ar fi avut pentru ce să vină la Bucureşti anul acesta, de pildă. Şi oricum e la New York în perioada aceasta“, spune zâmbind.

Al doilea de la Constantinescu: visul lui pentru ediţia următoare este să aducă o orchestră mare din SUA. Nu e uşor, pentru că „marea problemă a acestor orchestre este aceea că, la început de septembrie, majoritatea trebuie să se întoarcă în ţară, conform contractului“, explică directorul Artexim.

Până în 2013 însă, iubitorii de cultură mai au aproape trei săptămâni din acest regal muzical. Probabil că pentru un sociolog pasionat, Festivalul Enescu ar putea fi cu siguranţă locul în care ar obţine cel mai relevant sondaj de opinie, indiferent de temă (chiar şi pe tema crizei financiare). Ar bifa fără efort toate criteriile de reprezentativitate. E un loc de întâlnire pen­tru tineri, adulţi, bătrâni; oameni mai puţin înstăriţi (există concerte în aer liber, cu intrare liberă, ceea ce rareori se întâm­plă cu alte genuri), clasa medie şi cei bogaţi; angajaţi, top manageri şi antreprenori; expaţi; melomani din toate colţurile lumii; femei şi bărbaţi; locuitori ai Capitalei sau din alte oraşe ale ţării din toate regiunile istorice; oameni care activează în toate sectoarele economiei; şomeri; pensionari; politicieni; şefi şi foşti şefi de stat; oameni despre care se ştie sau nu se ştie cum au făcut primul milion de dolari. Un loc în care te uiţi cât de aproape sunt artişti precum Tomescu de potenţialii lor mecena. Şi dincolo de această anecdotică reprezentativitate, esenţial este că, în faţa muzicii pe care o vom auzi până pe 25 septembrie, toţi aceştia sunt egali şi se înclină deopotrivă.

---

Strune sensibile

Ghici‑ghicitoare: ce are 60 cm, patru coarde, poartă trei nume celebre şi este printre cele mai stabile investiţii din 1850 încoace? 
De Mimi Noel

Atunci când pieţele de capital sunt extrem de volatile, cel mai sigur refugiu pentru investitori devin aurul şi argintul. Mai e un refugiu la care nu mulţi se gândesc. Un studiu realizat în 2009 de economistul Kathryn Graddy (Brandeis) privind evaluările instrumentelor clasice arată că viorile sunt printre cele mai stabile investiţii: între 1850 şi aprilie 2009, valoarea instrumentelor de înaltă calitate – în general, cele create acum trei secole – a crescut anual în termeni reali cu circa 3%. Iar viorile rare, cele care poartă semnătură celor trei mari lutieri ai lumii – Stradivari, Amati şi Guarnieri del Gesu –, s‑au apreciat, procentual, şi mai mult.

O veste bună, mai ales într‑o perioadă în care siguranţa investiţiilor se clatină serios. Şi oportunitatea nu a fost neglijată de cei care caută plasamente cât mai sigure şi au şi cu ce. Drept urmare, în ultimii ani, cererea tot mai mare pentru instrumente muzicale rare – iar stocul este limitat – a dus la o creştere dramatică a preţurilor. Un studiu recent, citat de revista „Time“, arată că inclusiv marile fonduri de pensii se arată interesate să‑şi adauge instrumente de top în portofoliul de investiţii pentru a‑şi diversifica riscul. „Viorile sunt mult mai puţin volatile decât arta“, spune Graddy, dând încă un exemplu: în timp ce indexul Mei Moses Fine Art s‑a prăbuşit cu 35% în primul trimestru al lui 2009, preţurile pentru instrumentele de top au fost departe de o asemenea cădere.

Mai mult decât atât, au apărut chiar fonduri specializate de investiţii care caută să profite de ocaziile de investiţii care apar pentru a‑şi diversifica portofoliile. Florian Leonhard, expert în viori şi dealer, a ridicat un fond de peste 50 mil. dolari cu scopul bine definit de a cumpăra 50 de instrumente italieneşti. Şi nu e singurul care pariază pe această nişă. Sunt deja bănci care împrumută sume mari de bani folosind viori şi violoncele ca garanţii colaterale.

Fostul violonist Staffan Borseman şi‑a făcut o firmă – Stradivari Invest – care îi sfătuieşte pe marii investitori ce să cumpere în materie de instrumente de top. „Cei care au foarte mulţi bani băgaţi în piaţa de capital se uită foarte atent la piaţa instrumentelor ca investiţii de refugiu“. Pentru cine deţine un Stradivari, stabilitatea acestei pieţe de nişă sună ca o muzică foarte bună.

La fel a făcut Stefan Horwath, care în prezent cântă ca violonist în orchestra din Basel şi este în acelaşi timp consultantul Fundaţiei Del Gesu, care activează de un an pe această piaţă, pe care el o estimează la 50 miliarde de dolari. Totuşi munceşte de cinci ani pentru lansarea acestui business, principalul obstacol fiind faptul că investitorii şi colecţionarii de astfel de instrumente sunt un cerc închis, povesteşte el pentru MONEY EXPRESS. „Trebuie să îi ştii pe toţi, iar fundaţia face legătura între colecţionari, muzicieni şi investitori“. Cât câştigă? Ca o casă de licitaţie: între 1 şi 10% în funcţie de preţul la care se vinde. Procentul creşte cu cât e mai ieftin instrumentul.

RARA AVIS. Stocul pe care toţi se bat este limitat: în jur de 650 de instrumente cu coarde marca Stradivari şi doar 135 făcute de Guarnieri del Gesu. Unele au fost iremediabil stricate în timpul războaielor mai ales, altele furate. O parte se află în colecţiile muzeelor sau ale investitorilor instituţionali. Prin urmare, numărul celor care circulă pe piaţă este tot mai mic. Ba chiar mai mic, după un val masiv de achiziţii din partea bogaţilor Rusiei. De pildă, în 2008, avocatul şi violonistul rus Maxim Viktorov a cumpărat pentru patru milioane de dolari un Del Gesu vechi de 250 de ani, cândva aflat în posesia violonistului de curte al Ţarului Alexandru al II‑lea. Instrumentul a ajuns în mâinile marelui violonist israelian Pinchas Zuckerman.

Şi nu numai ruşii se înghesuie. Bijuteriile din lemn atrag ca un magnet bogaţii planetei, dar şi instituţii din toate colţurile lumii. Majoritatea cumpărătorilor sunt în SUA, Europa, Rusia şi Japonia. În ultima vreme însă, asiaticii recuperează puternic. „Chinezii şi taiwanezii cumpără cu camionul instrumente muzicale“, spune Stefan Horwath. Evident, nu tot ce cumpără este de top. Totuşi, China are din în ce mai mulţi bogaţi şi aproape 12 milioane de violo­nişti. „Când vor începe să cumpere, vor creşte din nou preţurile semnificativ“, notează Horwath.

Sunt suficiente argumente pentru ca preţurile să o ţină tot în sus. Câteva dintre astfel de instrumente au fost de curând vândute pentru sume între două şi şase milioane de dolari. În 2009, s‑a vândut un Stradivarius pentru suma de 10 milioane de dolari, iar anul acesta un altul pentru suma de 16 mil. dolari. Cel mai mare preţ care s‑a plătit pentru o vioară a fost de 40 mil. dolari, spune Horwath, subliniind că, de cele mai multe ori, sumele reale nu sunt făcute publice, pentru că sunt tranzacţii private, spre deosebire de cele făcute prin casele de licitaţii.

Pentru un investitor este un mix câştigător din toate punctele de vedere: risc şi mentenanţă scăzute, cost de administrare mic şi return ridicat (10–15% anual). Nu oricine poate face asta, este nevoie de multe cunoştinţe de specialitate şi nu sunt mulţi cei care le au.

Aşadar, chiar dacă aveţi banii, nu vă grăbiţi totuşi să cumpăraţi orice instrument muzical. Cele fără coarde nu sunt atractive ca investiţii deoarece valoarea lor scade în timp şi pe măsură ce sunt folosite. În schimb, instrumentele cu coarde bine întreţinute sunt asemeni vinului, se apreciează pe măsură ce timpul trece, dat fiind că lemnul din care sunt făcute se maturizează, ceea ce îmbunătăţeşte calităţile tonale.

Cea mai bună cale pentru a‑i păstra, ba chiar creşte valoarea este ca după achiziţie să fie dat spre folosire unui muzician de primă mână. Te asiguri că instrumentul produce cel mai bun sunet posibil. Lemnul unui instrument cu coarde este un organism viu. Nici o vioară Stradivarius nu sună la fel, deşi ca dimensiuni toate sunt identice. „Trebuie să cunoşti foarte bine un Stradivarius. Toate au personalitatea lor, sunt extrem de personale“, spune şi Alexandru Tomescu, violonistul care din 2007 cântă pe un Stradivarius aflat în propritatea statului român şi pe care l‑a primit până în 2012. Ceva mai tehnic vorbind, trebuie spus, de pildă, că instrumentul îşi schimbă proprietăţile acustice în funcţie de vibraţiile la care este expus. Dacă nu se cântă pe el mult timp, calitatea sunetului scade semnificativ. Ce face un artist de primă mână? Ştie să interpreteze anumite frecvenţe prin care îi păstrează instrumentului proprietăţile acustice la cote maxime. Nemaivorbind câte suflete încântă în rândul auditoriului.

Revenind în cheie economică, folosirea lor de mari artişti are un return cât se poate de măsurabil. Spre deosebire de alte active, valoarea instrumentelor creşte pe măsură ce sunt folosite.

Horwath povesteşte că la vânzarea unui astfel de instrument trebuie să vii cu un teanc de acte cu toţi proprietarii anteriori, cine a cântat la instrument de‑a lungul timpului etc. „Este un club închis, sunt foarte suspicioşi“, explică Horwath. Acesta este şi motivul pentru care cumpărătorii nu prea lucrează cu marile case de licitaţii. „În plus, instrumentele trebuie obligatoriu testate înainte de a fi cumpărate“.

De spus şi că majoritatea investiţiilor în instrumente rare sunt făcute pe o perioadă de aproape zece ani. În plus, sunt extrem de lichide. Cele mai scumpe sunt vândute înainte de se auzi pe piaţă că sunt de vânzare. Cele care se încadrează în nivelul imediat următor de preţ sunt vândute cam într‑un an. Calcule şi cifre la care, de pildă, Enescu cu siguranţă nu s‑a gândit vreodată. „Am avut un Stradivarius, suna prost. L‑am schimbat pe un Guarneri, am şi o vioară modernă Paul Kaul, cu un sunet magnific. Tot ce cer de la vioară este să sune bine. În rest, mă descurc“.

---

Muzica este adevarul meu

MUZICA
>„Mă exprim mai lesne prin note decât prin cuvinte. În mi­ne nu a existat niciodată vreo frontieră între viaţa şi arta mea. A trăi, a respira, a gândi le‑am făcut pe toate prin muzică.“
>„Nu visam decât să compun, să compun şi iar să compun. De copil, am avut această idee fixă de a compune. Iar cu o idee fixă în minte muţi munţii din loc.“
>„Originalitatea se naşte în cel ce nu o caută. Caută să ex­primi exact ce e în tine. Scrie muzică, nu despre muzică. Nu poţi fi creator şi teoretician în acelaşi timp. Doar Wagner a reuşit să le deţină pe ambele.“
>„Dublul meu meşteşug. Ca doi versanţi ai unui acoperiş – e un violonist, ziceau compozitorii, e un compozitor, ziceau virtuozii.“
 

VIOARA
>„M‑am născut să fiu un visător, un leneş. Toată viaţa m‑am biciuit. Să mă împing de la spate – hai, mişcă! – cu arcuşul pe post de cravaşă. Îi spun: «Eşti foarte frumoasă, prietenă, foarte delicată, dar prea mică».“
>„Îmi place mult, pentru că poţi face muzică fără să fii obligat să repeţi game obosi­toare ce‑ţi strică orice plăcere.“
>„Uram acest mic instrument care‑mi cheltuia o cantitate mare din forţele mele vitale şi timpul meu. Există casătorii din dragoste, cu vioara făcusem o căsătorie din raţiune.“
>„Mi s‑a reproşt de atâtea ori că am două meşteşuguri încât l‑am vrut pe al treilea – de dirijor!“