Home»Rogozanu » Zeul mărului

Zeul mărului

2011-11-22 00:00

de

Nu sunt nebun să neg ceva din influenţa incredibilă asupra vieţilor noastre pe care a avut‑o Jobs cel de după 1996. E ca şi cum aş nega influenţa martorilor lui Iehova. Influenţa există, respect credinţa acelor oameni, ba chiar pot intra în discuţii raţionale cu oricine are chef de aşa ceva. Ce deranjează este tendinţa de monopol pe care o încorporează, ca orice religie, şi religia Apple. Istoria se scrie în felul următor. A existat, în zona IT, o perioadă de bronz, cea a inginerilor, a geekşilor fără sex‑appeal, a performanţelor tehnice, a obsesiei pentru viteza computerelor, pentru performanţele lor. Însă, în ultimii 10 ani, am făcut saltul către noua eră. Era designului. Am trecut de la „mai rapid“ la „mai frumos“, cum spunea o reclamă pentru Internet Explorer. Interesant e că acest gust pentru frumos a luat‑o razna mai ales în perioada postcriză. Şi nu e întâmplător. Într‑un foarte bun documentar realizat de BBC Radio („Upsetting the Apple Cart“), actorul Stephen Fry interpretează în stil propriu dragostea proprie pentru I‑phone. „E ca şi cum cineva te‑ar întreba: ce ştie să facă câinele tău?“ O întrebare stupidă, pentru că îţi iubeşti câinele, de aceea îl ţii pe lângă tine, nu pentru calităţi deosebite.

Cam aşa ar fi şi cu iPhone‑ul, îţi intră sub piele, face parte din tine, trece mult peste simplul său statut de „gadget“.

Un punct cu adevărat agasant în disputa moştenirii lui Jobs este imaginea de „contracultură“. Jobs a ştiut ce face. Uneori e de ajuns să spui că‑ţi place Bob Dylan infinit de mult, să apari în jeanşi şi bluză neagră şi să spui că lupţi cu sistemul şi lumea te va crede că eşti contracurent. Dar a fost departe de a fi aşa ceva în a doua sa domnie la Apple. În documentarul sus‑amintit este atinsă esenţa businessului său: secretul. Într‑o lume în care toţi pretind că se deschid în reţelele sociale, în peer 2 peer, cine reuşeşte să ţină un secret are toate şansele să câştige serios. Jobs suferea clar de paranoia în acest punct. Nu trebuia să se ştie nimic despre nimic, secretul era ţinut cu sfinţenie. Şi în fond, aici e poate adevărata sa contribuţie în descoperirea unei dimensiuni importante a lumii în care trăim: secretele sunt peste tot. Noi ne deschidem, ne punem viaţa intimă pe tapet, dar marii jucători în IT sau în finanţe deja jonglează cu secretul în stil mare. Fără un cult serios al secretului nu poţi avea o sectă şi nu poţi face rost de bani şi de adepţi. Am ascultat răbdător nesfârşite discuţii ale prietenilor despre marile lansări la I‑phone 1,2,3 etc. Pe de altă parte, am gustat cu oarecare melancolie gluma „de final“, când era anunţată nu ştiu ce nouă versiune de iPhone, Steve Jobs tocmai decedase, iar manufacturierii chinezi deja puseseră în vânzare modelul, înainte de lansare.

Mai degrabă mi s‑a părut un închizător de drumuri, un tip tare care a ştiut să valorifice o lume aflată pe moarte, dar fără mari intuiţii despre o lume viitoare. În fond, a ştiut să mai scoată bani şi să mai salveze bani în industria muzicală. Nu e puţin lucru, dar nu e Edison (deşi, temperamental, ca obsedat de exclusivitate, de perfecţiune şi de propriile idei, seamănă foarte mult cu acesta). Frumuseţea produselor sale merge, de fapt, mână în mână cu o epocă a depresiei (nu doar financiare). Cum spune Jonathan Franzen, am învăţat să ne baricadăm şi să ne anesteziem cu tehnologie pentru ca nu cumva să dăm nas în nas cu realităţile. E un drog puternic, dar e doar un drog. Iar utilizarea lui esenţială este „evadarea“.

Nu mă închin la zeul mărului şi, ce miracol, nu am devenit un caz de antisocial. Încă se poate trăi fără un smartphone. Dacă nu, îl voi achiziţiona ca pe un frigider, adică mă voi uita la el vreo câteva zile ca la orice obiect nou, iar apoi îl voi uita. Dacă ar fi să‑mi aleg un zeu, mi l‑aş alege mai curând pe Wales, de la Wikipedia. Mă pot închina la Wiki God, nu la Apple God, deci. Proiectul ăsta mi se pare infinit mai important decât tot ce‑au făcut Google, Facebook şi Apple la un loc. E o declaraţie impresionantă de forţă a voluntariatului. Fără Wikipedia nu mai poate rezista cu adevărat nimeni dintre cei conectaţi. Contraculturalul Jobs rămâne un caz fascinant. Rămân interesante şi reacţiile de după moartea sa, încercările de a i se produce adevărate hagiografii. Am citit zeci de articole în care primul pasaj seamănă cu cele din vieţile sfinţilor. Jobs suntem noi. Cu toate prostiile, pistele false, conservatorismul, frica de nou (da!), frica de eşec (şi preamărirea antreprenorială a eşecului de proporţii, în acelaşi timp). Contracultura, ca spoială a mainstreamului. Obiectele alea frumoase vor rămâne nişte obiecte frumoase, ceea ce uneori se poate dovedi deprimant. Să aşteptăm cuminţi următorul drog.

---

Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro, blog colectiv lansat de F5, divizia de new media a trustului Realitatea Media