Home»Comentarii » Reflecţii asupra pre-Revoluţiei Române din 1989

Reflecţii asupra pre-Revoluţiei Române din 1989

2011-12-06 00:00  Money Express

de

În cazul episodului „Revoluţia Română“, cred că, dincolo de descrierea actelor de curaj şi eroism popular, de conflictele sângeroase din stradă şi în afară de ceea ce s‑a numit şi se nu­meşte, neîntrerupt, „lovitura de stat“ sau ceea ce germanii, în uimitoarea lor precizie semantic‑ideologică, numesc „Revolutionäre Staats­streik“, „lovitura de stat revoluţionară“, rămâne determinantă şi rezistenţa pre‑revoluţionară.

Am avut marea şansă să fiu martorul pregătirii prăbuşirii real‑comunismului, ca redactor şi realizator de programe în limba română al postului de radio Europa Liberă de la München, Germania, după 1983. În această calitate, am comentat între primii pentru ascultătorii din România mesajele de protest şi actele de opoziţie ale cetăţenilor români în anii ’80, comparând evoluţia politică şi socială din România cu cea din alte ţări comuniste. Am urmărit zi de zi sau seară de seară, în emisiunea „Actualitatea Românească“, evoluţia reacţiilor internaţionale la situaţia din România, a politicienilor, societăţilor sau mass- media. În sfârşit, am avut posibilitatea să fiu, de la sediul comun al posturilor de radio Europa Liberă şi Libertatea, la München, primul cu emisiuni către estul Europei, al doilea cu emisiuni destinate popoarelor URSS, o perspectivă complexă asupra declinului comunismului de stat. Fără să fiu istoric sau cercetător, disident sau revoluţionar, mă identific ca martor în cunoştinţă de cauză.

Orice exerciţiu de comemorare este şi o încercare de rememorare.

Orice act de rememorare, chiar şi a faptelor publice consumate în viaţa unor oameni care încă trăiesc, nu se poate emancipa complet de amprentele subiectivităţii. E ca şi cum privitorului şi comentatorului compulsiv al unui film, precum Woody Allen în „The Rose of Cairo“, i se mai dă o dată şansa să urce din sală în ecran, alături de actorii respectaţi şi rolurile lor, cu care s‑a identificat ani în şir, de departe, de aproape, într‑un destin comun miraculos. S‑au întâmplat multe în ultimii ani, dar ce ni s‑a întâmplat tuturor atunci ne‑a legat pentru totdeauna, indiferent de despărţirile şi noile întâlniri care au urmat.

Repere istorice
Numesc opoziţia insulară categoria de rezistenţă dominantă în România ultimelor două decenii ale comunismului. Actele de protest ale acestei perioade au fost predominant individuale. Cei care au protestat în mod individual nu s‑au unit într‑un protest colectiv, de felul sindicatului Solidaritatea în Polonia sau Charta 77 în Cehoslovacia. Ei au acţionat de cele mai multe ori fără să se întâlnească sau să se cunoască unii pe alţii, altfel decât prin intermediul emisiunilor Europei Libere şi al altor posturi occidentale. Explicaţia acestei rezistenţe insulare constă, în primul rând, în caracterul naţional sau pretins naţional al comunismului din România. Inamicii comunismului au putut fi repede identificaţi de partid şi poliţia sa politică – Securitatea – drept duşmani ai poporului şi, eventual, trădători în favoarea URSS. După 1965, o dinamică a dezvoltării economice pe baza creditelor occidentale şi tentativele reale, oricât de limitate, de liberalizare culturală, după decenii de proletcultism sovietolatru, au contribuit la crearea unui patriotism naţional‑comunist.

După 1964, când sunt eliberaţi din închisori sute de mii de deţinuţi politici din perioada stalinismului represiv, Securitatea şi‑a schimbat metodele. Arestările în masă şi represiunea fizică violentă au fost înlocuite de supravegherea selectivă, de intimidare psihologică, de la ameninţarea difuză a ascultării telefoanelor până la internarea protestatarului individual în clinicile de psihiatrie sau emigrarea forţată. Este cazul muncitorului din Ploieşti Vasile Paraschiv. În 1969, el protestează pentru prima oară la adresa condiţiilor de muncă din România şi demisionează din Partidul Comunist Român. Este internat într‑o clinică de psihiatrie, apoi eliberat în urma grevei foamei. În 1976 şi la începutul anilor ’80 îşi reia protestele şi este tratat în acelaşi fel. Un muncitor nemulţumit în statul oamenilor muncii, care vrea să creeze un sindicat liber, fără alţi tovarăşi, şi care se mai şi întoarce din Occident de bunăvoie, nu putea fi decât nebun pentru regim. Problema este că acest om a rămas singur până la capăt şi, cu excepţia solidarizării internaţionale cu el, a rămas şi printre colegii săi de muncă un om care trebuie evitat, un caz clinic. În mod volunar şi involuntar, majoritatea societăţii româneşti a menţinut şi consolidat climatul de izolare şi respingere al protestului politic. Servitutea voluntară a majorităţii populaţiei, în numele valorilor comunitar‑patriotice înscenate şi controlate de regimul Ceauşescu, mereu în stare de pretinsă alertă împotriva unei invazii sovietice, avea să rămână cel mai important aliat al regimului Ceauşescu, până la mijlocul anilor ’80.

În 1975, România semnează Actul Final al Conferinţei de la Helsinki. Aici, pentru avantaje geopolitice şi economice, Estul comunist acceptă pe hârtie anumite drepturi ale omului. Între ele, libertatea de expresie, de asociere şi de circulaţie.

Prima „mişcare“ individuală
În 1977, în spiritul Actului Final, scrii­torul Paul Goma îi adresează o scrisoare deschisă lui Pavel Kohout. Goma se solidarizează cu mişcarea cehoslovacă pentru drepturile omului, Charta 77. El condamnă ocupaţia sovietică a Poloniei, Bulgariei, Ungariei sau Cehoslovaciei, dar şi „ocupaţia românească a României“. Aluzia era că România fusese ocupată de un regim naţionalist la fel de rău, dacă nu chiar mai rău decât cel sovietic. Paul Goma este primul disident român care marchează şi numeşte această teribilă anomalie: un regim comunist local, oarecum emancipat în raport cu Moscova, poate fi, prin metode şi folosirea excesivă a şantajului naţional‑patriotic, în numele perpetuării dictaturii personale, la fel de rău ca unul de ocupaţie străină. Regimul Ceauşescu, manipulând valori precum independenţa, suveranitatea sau libertatea poporului şi a propriei istorii, a deformat, pentru multă vreme, şi după 1989, valori democratice şi comunitare. Paul Goma, împreună cu alţi şapte oameni de cultură şi artişti români, expediază în 1977 un protest şi pe adresa Conferinţei de la Belgrad, care continuă Conferinţa de la Helsinki. Se critică cu severitate situaţia drepturilor omului din România, de la restrângerea libertăţii de exprimare până la ascultarea telefoanelor şi terorismul psihiatric. 200 de persoane i s‑au alăturat lui Paul Goma, semnând scrisoarea. Împotriva lui se dezlănţuie o campanie de intimidare şi compromitere. La 1 aprilie 1977 este arestat. Este bătut şi ameninţat chiar cu condamnarea la moarte. În cele din urmă, împreună cu familia şi la presiunea instituţiilor internaţionale, emigrează în Franţa, în noiembrie 1977.

Mulţi din cei 200 de semnatari ai protestului Goma au făcut‑o pentru obţinerea unui paşaport. Chiar şi aşa, e vorba de prima „mişcare“, în seria protestelor individuale. Se observă, însă, că mişcările au mobile conjuncturale, nu se coagulează în jurul unor obiective şi valori de durată îndelungată şi sunt, din acest motiv, rapid compromise sau dizolvate de autorităţi. Cazul Goma a continuat însă să existe şi în Occident, unde scriitorul emigrase împreună cu familia, după opt luni de interogatorii şi umilinţe. Securitatea avea, cum i‑a spus lui Goma la plecarea din ţară generalul Nicolae Pleşiţă, „mână lungă“. De altfel, „mâna lungă a Securităţii“ a fost simţită chiar mai mult în străinătate decât în România, de către opozanţii regimului Ceauşescu, prin intermediul asasinilor sau torţionarilor plătiţi, al imensei reţele de colaboraţionişti şi informatori coordonaţi inclusiv de parohiile ortodoxe sau cercurile vechii emigraţii.

Avem în această mână lungă şi vigilentă a Securităţii în exil o altă specialitate românească a represiunii politice. Acţiunile Securităţii în Occident au devenit de actualitate prin textele vehemente ale scriitoarei Herta Müller, originară din România. Persecutată de autorităţi, ea emigrează în 1987, la Berlin, unde continuă să critice în presa germană regimul de la Bucureşti. Laureata Premiului Nobel pentru Literatură din acest an, Herta Müller e convinsă că este şi azi urmărită de urmaşii Securităţii, când vizitează România. Chiar dacă n‑ar fi vorba decât de o remanenţă a angoaselor, după 20 de ani, şi tot avem motive de interogaţie îngrijorată. Cât a fost de limitată în timp paradigma patriotică vigilentă a regimului Ceauşescu? În acest model, un rol important joacă şi gardianul comunităţii patriotice normative, care îşi păstrează în continuare ponderea, inclusiv la nivelul mentalităţii şi percepţiei publice. E vorba de „servicii“ sau de „fraternităţile“ fostei Securităţi. Nu mai e vorba chiar de „The Big Brother“, ci de un fel de „nepot al locotenentului Schmidt“, ca să glumim ca în Ilf şi Petrov. El e familiar, mult mai benign, dar şi decisiv, când e vorba de privatizări, ascensiuni politice şi campaniile de blamare publică a unor personaje indezirabile. E posibil ca o bună parte din acest rol al fostei Securităţi, transformată în oculta difuză a democraţiei, să fie şi produsul neputinţei şi angoaselor noastre, a unei angajări democratice deficitare. Poate că şi insuficienta ruptură cu trecutul propriu şi colectiv poate fi explicaţia acestei supravieţuiri insidioase a Securităţii. Şi în acest caz, însă, se poate spune că epoca Ceauşescu n‑a fost încă în întregime digerată, la nivelul mentalului colectiv. De ce ne este frică, într‑adevăr nu scăpăm!

Critici marxişti şi scrisori deschise
Un moment important al protestului social, netransformat în protest politic colectiv, a fost greva minerilor din august 1977. Zece mii de mineri din Valea Jiului încetează munca, drept reacţie la reducerea pensiilor în minerit. Li se fac promisiuni, dar ei refuză reluarea lucrului şi chiar iau ostatici pe cei trimişi de Ceauşescu la tratative, în frunte cu primul‑ministru. Însuşi Ceauşescu vine atunci la Petroşani. El promite minerilor revocarea decretului de reducere a pensiilor şi faptul că nu vor fi sancţionaţi conducătorii grevei. În discursul său, Ceauşescu apelează la raţiunea minerilor „pentru a nu oferi unora – a se înţelege sovieticilor – ocazia unei intervenţii în forţă“. A urmat restabilirea liniştii. Minerii au primit mai multe alimente, pensiile au rămas neschimbate, dar conducătorii greviştilor au fost arestaţi. Goma susţine că 4.000 de mineri au fost împrăştiaţi în întreaga ţară. Trei luni mai târziu, Ceauşescu revenea în Valea Jiului ca „ortac de onoare“ aclamat de figuranţii normalizării situaţiei. Greva din Valea Jiului şi urmările ei au devenit cunoscute în România exclusiv prin intermediul postului de radio Europa Liberă. Era prima formă de nemulţumire colectivă a muncitorilor împotriva regimului Ceauşescu, rămasă însă fără urmări în organizarea unei mişcări de protest permanente, precum în Polonia. În România, muncitorii au rămas singuri în protestul lor, fără Biserică şi intelectuali, care, în Polonia, alăturându‑se muncitorilor, au asigurat linia de apărare eficientă a societăţii civile împotriva dictaturii partidului unic.

La sfârşitul anilor ’70 trebuie men­ţio­nate şi primele două acte de protest ale unor marxişti critici. Karoly Kiraly a fost funcţionar comunist şi membru în Comitetul Central al partidului până în 1975. El se defineşte ca marxist şi comunist, nemulţumit de politica na­ţio­nală a regimului Ceauşescu şi de cultul per­so­nalităţii. Împreună cu familia este mutat de la Târgu‑Mureş la Caran­sebeş, iar apoi, până în 1989, supravegheat fără întrerupere. În noiembrie 1979, la al 12‑lea Congres al PCR, are loc, însă, o provocare spectaculoasă, la scenă deschisă. Fostul fondator al partidului comunist, Constantin Pârvulescu, în vârstă de 84 de ani, îi repro­şează lui Ceauşescu deformarea democraţiei socialiste.
Pârvulescu cere membrilor Congresului să nu‑l mai voteze în funcţia de secretar general pe Ceauşescu. Bătrânul comunist este rapid îndepărtat din sală, iar camarila lui Ceauşescu sugerează manipularea sa din exterior. Prestigiul său de fost ilegalist fondator îl apără pe Pârvulescu de alte urmări represive. El va reapărea în 1989 şi va fi unul din creatorii Partidului Socialist al Muncii. Unul din puţinele exemple de consecvenţă idelogică. În aceeaşi perioadă consemnăm şi gesturile de nemulţumire publică ale unor militanţi religioşi. E vorba de scrisoarea deschisă a şase păstori şi credincioşi protestanţi, din martie 1977, un protest la adresa persecuţiei religioase. În mai 1977, se constituie „Comitetul creştin român de apărare a libertăţii religioase şi de conştiinţă“.

În martie 1979, Radio Europa Liberă anunţă constituirea „Sindicatului liber al oamenilor muncii din România“ (SLOMR), creat de mucitori şi intelectuali din Bucureşti şi Turnu Severin. Tot atunci se va vorbi şi de o „Uniune a muncitorilor, ţăranilor şi soldaţilor“. Liderii acestor grupuri, în primul rând Gheorghe Braşoveanu şi Ionel Cană, vor fi arestaţi şi condamnaţi la închisoare. Sunt eliberaţi în urma presiunii internaţionale, în 1980. Un caz aparte este cel al preotului ortodox Gheorghe Calciu Dumitreasa. În 1979, el este condamnat la zece ani închisoare pentru predici ostile regimului. În 1984 este eliberat, suferă alte măsuri represive şi alege exilul, în 1985. La începutul anilor ’80 apare şi prima publicaţie anti‑Ceauşescu în samizdat, care va fi repede răspândită în rândurile minorităţii maghiare. Autorii revistei „Ellenpontok‑Contrapunct“ sunt Geza Szoecs, Attila Ara Kovacs, Karoly Toth şi Ilona Toth. Ei cer drepturi pentru minorităţi şi majoritate deopotrivă. Acţiunea lor din 1982 are ca urmare celebrul decret prin care toţi deţinătorii maşinilor de scris trebuie autorizaţi de miliţie. Maşinile de scris trebuiau de asemenea verificate în fiecare an.

Geza Szoecs este arestat în 1982, până la sfârşitul anului. În 1985, Szoecs împreună cu Karoly Kiraly şi poetul disident Dorin Tudoran redactează o scrisoare experţilor Conferinţei de la Ottawa care pregăteau un raport privind drepturile omului din România. Dorin Tudoran este practic izgonit din România, în 1985, în urma unei greve a foamei şi a numeroaselor sale scrisori des­chise de manifestare antidictatorială, după ce cazul său fusese amplu discutat în presa internaţională. În 1986 vor emigra forţat şi scriitorii Geza Szoecs şi Attila Ara Kovacs.

Mizerie economică extremă
Anii ’80 sunt mizerie economică extremă şi întărirea represiunii. Lipsesc alimentele de bază, frigul, frica şi întunericul sunt oferite din belşug. Televiziunea emite două ore pe zi. Asistenţa medicală e la pământ. Ceauşescu decide să‑şi plătească rapid datoria externă, pe seama privaţiunilor materiale şi moarte ale populaţiei. Dar chiar şi în aceste condiţii, protestul individual nu reuşeşte să se coaguleze în mişcări colective de protest.

Radu Filipescu, tânăr inginer de 28 de ani, aparţine unei familii înstărite şi influente, fiind înrudit cu fostul prim‑ministru comunist Petru Groza. El tipăreşte şi împrăştie de unul singur manifeste împotriva lui Ceauşescu în mai multe blocuri din Bucureşti. În aceste manifeste chema oamenii la revoltă deschisă împotriva dictaturii. Este arestat şi condamnat la zece ani închisoare. În urma unei excepţionale mobilizări internaţionale, prin Amnesty International şi Radio Free Europe, este eliberat după patru ani. Încearcă apoi să creeze sindicatul Libertatea, în 1988, dar în absenţa solidarizării eşuează. La fel se va întâmpla şi cu sindicatul liber din Zărneşti şi cu tentativele disidentului Dumitru Iuga, şi el condamnat la zece ani închisoare pentru propagandă anticomunistă.

În noiembrie 1987, la Braşov are loc explozia mâniei muncitorilor. Mii de angajaţi ai uzinei de camioane „Steagul Roşu“, în duminica alegerilor locale, ocupă sediul local al PCR. Îl devastează, aruncă pe fereastră portocalele şi bananele pregătite pentru familiile nomenclaturii, alături de portretele lui Ceauşescu. Urmează arestări, interogatorii brutale şi împrăştierea în întreaga ţară a liderilor demonstraţiei. Pentru Ceauşescu este însă semnalul sigur şi definitiv al despărţirii de muncitori. Ei nu vor doar mai multe alimente, ci şi libertate, arătând spre dictator ca autor principal al unei situaţii insuportabile. Dar şi atunci muncitorii rămân singuri, expuşi represiunii, ca în 1977. Intelectualii şi Biserica stau deoparte.

Ceauşescu nu‑şi modifică poziţia. Dimpotrivă. Continuă proiectele urbanistice faraonice, prin distrugerea unor cartiere şi biserici vechi ale Capitalei. Se lansează şi proiectul „sistematizării rurale“. El urmărea să‑i mute pe ţărani din satele lor în centre agroindustriale, după distrugerea habitatului tradiţional. Satul era perceput ca ultima sursă de rezistenţă la socializarea „omului nou“ dependent complet de dictatura comunistă.
În 1988, Petre Mihai Băcanu, jurnalist la ziarul „România Liberă“, înfiinţează „Alianţa Naţională R“. „R“ – de la România, restructurare, reconstrucţie şi reconciliere naţională. În octombrie 1988, Băcanu, împreună cu jurnaliştii Mihai Creangă, Anton Uncu, electricianul Ştefan Niculescu Maier şi muncitorul tipograf Alexandru Chivoiu vor să tipărească ziarul clandestin „România“. Intenţia lor era să ceară lui Ceauşescu un dialog democratic cu poporul, în numele valorilor morale. În locuinţa economistei Elena Gheorghe, ei construiesc o maşină de tipărit. Înaintea apariţiei primului număr, sunt trădaţi şi arestaţi. Vor ieşi din închisoare, unde sunt mereu ameninţaţi cu condamnarea la moarte, de‑abia în 22 decembrie 1989, după izbucnirea Revoluţiei.

Simboluri împotriva dictaturii
Doina Cornea, fosta profesoară de franceză la Universitatea din Cluj, redactează, începând din 1982, scrisori deschise de protest intelectual şi politic la adresa regimului Ceauşescu. Ele vor fi citite la Europa Liberă şi sunt publicate în presa internaţională. Doina Cornea critică proiectul sistematizării rurale. I se vor alătura şi alţi intelectuali din Cluj, ca semnatari ai protestului. Începe persecuţia. Doina Cornea este sechestrată la domiciliu. I se refuză asistenţa medicală şi vizitele, inclusiv ale unor diplomaţi occidentali. Ea se solidarizează în scrisori deschise cu muncitorii care au demonstrat la Braşov. Deşi are poziţii anticomuniste tranşante, se va solidariza şi cu foştii membri ai nomenclaturii comuniste, autori, în martie 1989, ai faimoasei „Scrisori a celor 6“. Doina Cornea se transformă într‑un simbol al rezistenţei morale şi politice împotriva dictaturii, de‑a lungul unui deceniu de acţiuni curajoase şi consecvente.

În afara celor şase semnatari, foşti înalţi demnitari ai PC, în frunte cu Silviu Brucan, care criticau regimul Ceauşescu din perspectiva intereselor clasei muncitoare şi a preceptelor marxiste, semnalăm şi cazul Dumitru Mazilu. Fost colonel de Securitate, funcţionar al Ministerului de Externe, Mazilu redactează un raport despre situaţia tinerilor români, destinat Comisiei pentru drepturile omului a ONU de la Geneva. Aici el descrie efectele nefaste ale cultului personalităţii, mizeria materială şi morală în care sunt nevoiţi să trăiască şi tinerii din România. Raportul ajunge în străinătate, este difuzat şi comentat, iar Mazilu şi familia sa sunt trataţi cu brutalitate de Securitate.

Dan Petrescu şi Liviu Cangeopol, doi tineri scriitori din Iaşi, publică în ianuarie şi februarie 1988 interviuri anti‑Ceauşescu în ziarul francez „Liberation“. Ei cer îndepărtarea de la putere a lui Ceauşescu şi militează pentru libertatea intelectuală. Strălucite eseuri despre frică, aceea care a paralizat întreaga ţară, şi cultul grotesc al per­so­na­lităţii conducătorului semnează în presa internaţională, începând din martie 1989, şi poetul Mircea Dinescu. Îşi va pierde locul de muncă, i se interzice publicarea şi va fi arestat la domiciliu până în decembrie 1989. Lui Mircea Dinescu i se vor alătura, într‑un mesaj de solidarizare, scriitorii Geo Bogza, Mihai Sora, Ştefan Augustin Doinaş, Andrei Pleşu, Dan Hăulică, Octavian Paler, Alexandru Paleologu, Radu Enescu, Alexandru Călinescu şi Aurel Dragoş Munteanu.

Un protest distinct prin severitatea criticilor adresate dictatorului semnează în martie 1989 şi scriitorul Dan Deşliu. Fost apropiat al lui Ceauşescu în tinereţe, poet oficial al regimului comunist în anii ’50 şi ’60, Dan Deşliu denunţa teroarea aparatului represiv împotriva inginerului Gheorghe Ursu, omorât în timpul anchetei doar pentru că ţinea un jurnal intim. El critica şi interdicţia de publicare a poetei Ana Blandiana. Ana Blandiana, unul din cei mai cunoscuţi şi preţuiţi scriitori români, intră în conflict cu autorităţile, după publicarea, în 1984, a unor poezii în care constata existenţa inexplicabilă a unui „popor vegetal“, lipsit de instinctul revoltei şi al apărării. Câţiva ani mai târziu, va semna o carte pentru copii în care personajul principal este motanul Arpagic. Vigilent şi fără simţul umorului, aparatul poliţienesc din regim îl identifică pe însuşi Ceauşescu în spatele motanului arogant şi arbitrar. Anei Blandiana i se va interzice dreptul la publicare. În martie 1989, Blandiana protestează public la adresa acestei măsuri.

La 30 mai 1989, fizicianul bucureştean Gabriel Andreescu, arestat şi interogat de mai multe ori din cauza atitudinii sale de contestare a regimului, intră în greva foamei. El face declaraţii foarte curajoase presei franceze, în care denunţă distrugerea vieţii românilor.

În iulie 1989, este arestat şi inginerul Nicolae Stăncescu, autorul unui memoriu critic redactat de pe poziţii social‑democrate. În noiembrie 1989, înaintea Con­gresului al 14-lea al PCR, scriitorii Dan Petrescu, Mariana Marin, Luca Piţu, Petru Ilieşiu şi alţii cer îndepărtarea lui Ceauşescu într‑o scrisoare deschisă transmisă de Europa Liberă.

Revoluţia Română
Lista acestor acte de cutezanţă, răspundere civică şi eroism poate continua. Ea trebuie să‑l includă şi pe munci­torul Teodor Brişcan, concediat şi apoi arestat pentru parazitism, autorul unor memorabile scrisori în numele intereselor clasei muncitoare. Trebuie menţionate actele de protest ale unor oameni de cultură faţă de dărâmarea bisericilor din Bucureşti şi sistematizarea rurală. Toţi aceşti oameni au pregătit, ani în şir, Revoluţia Română. Zecile de mii de români ieşiţi pe străzile oraşelor româneşti în decembrie 1989 au avut precursori. Uraganul din decembrie 1989 a fost izbucnirea grandioasă şi multiplicată a furtunilor izolate şi insulare. A existat, fireşte, o strategie consensuală a încheierii războiului rece, a marilor puteri. Independent de intenţiile geopolitice, un ţesut de rezistenţă şi onoare al societăţii româneşti a păstrat însemnele suferinţei şi demnităţii care refuză confiscarea şi supunerea. Acest ţesut fragil este ca giulgiul care, se spune, acoperind chipul lui Isus Hristos răstignit, i‑a păstrat nu atât faţa adevărată, cât sensul nepieritor al salvării unei idei despre om şi suferinţele sale.