Home»Comentarii » Cal de război

Cal de război

2011-12-06 00:00  Money Express

de

Oare e posibil să reprezinţi pe scenă cumplitul măcel din Primul Război Mondial, cu cei douăzeci de milioane de morţi, cu soldaţii asfixiaţi de gazele lacrimogene din tran­şeele pline de noroi, broaşte şi şobolani, cu satele, cătunele şi familiile distruse de obuze, cu incendiile şi ura smintită a combatanţilor?

E foarte posibil, cu condiţia să ai talentul artistic şi infrastructura dramatică necesare. O dovedeşte din plin „War Horse“ („Cal de război“), marele succes al acestei stagiuni teatrale din New York, spectacol prezentat în fiecare seară în faţa unui public imens, aflat în delir la Teatrul Vivian Beaumont, din Lincoln Center Theater.

Spectacolul e inspirat din romanul cu acelaşi nume de Michael Morpurgo, un scriitor englez de origine belgiană, cunoscut până acum mai ales pentru cărţile lui de poveşti pentru copii. Dramatizarea e semnată de Nick Stafford, iar premiera a avut loc la Londra, la National Theatre, bucurându‑se de acelaşi succes ca în America. Entuziasmul spectatorilor e mai mult decât justificat: „War Horse“ e un spectacol extraordinar, care-şi menţine în transă publicul timp de două ore şi jumătate, cufundându‑l în ororile acelui război la care au participat două duzini de ţări, schimbând faţa Europei. Scenele se succed într‑un ritm ameţitor, una mai surprinzătoare şi mai îndrăzneaţă decât cealaltă, şi e greu de spus ce e mai meritoriu în ceea ce vedem: abilitatea şi perfecta interacţiune a numeroşilor actori (ce par să se înmulţească aidoma celulelor canceroase, în evoluţiile lor acrobatice) sau tehnica formidabilă, regăsită în decoruri, lumini, costume şi muzică.

Povestea se desfăşoară în diverse medii: pe front cu combatanţi şi ariergardă civilă, în case distruse, în sate părăsite, în spaţii cu numeroşi refugiaţi, cu supravieţuitori înfometaţi şi cu mulţi orfani.

Un mare spectacol nu trebuie să fie neapărat şi o piesă mare, iar „Cal de război“ nu este. Nu depăşeşte nicicând ideea de război, cu toate ravagiile lui; nu există personaje individuale care să declanşeze un conflict, în care să transpară temele sensibile ale condiţiei umane, tainiţele secrete ale existenţei cotidiene a bărbaţilor şi femeilor. Actorii sunt grupuri gregare şi stereotipe, sunt simboluri, figuri fără suflet, figuranţi dotaţi cu toţii, e drept, cu o notabilă capacitate mutantă: dansatori, acrobaţi, dar şi actori care se dedublează şi se multiplică, interpretând fiecare două, trei, zece roluri diferite, în acest carusel rapid, aidoma timpului din această poveste.

Nici n‑ar putea fi altfel, fiindcă personajele principale ale piesei nu sunt oamenii, ci caii, şi mai ales un nobil patruped – pe care stăpânii l‑au botezat Joey – a cărui viaţă aventuroasă o urmărim de când e un mânz – sălbatic, năbădăios şi grozav de drăgălaş – până devine o ruină fizică peste câţiva ani – fiind însă invincibil, căci iubeşte viaţa – care se întoarce la dealurile line din Dover unde a crescut, după ce a supravieţuit în mod miraculos celor patru ani de război petrecuţi aproape permanent în locuri de risc major.

Nu cunosc romanul lui Michael Morpurgo care stă la baza acestui spectacol, dar perspectiva aleasă de autor spre a prezenta acest halucinant documentar despre atrocităţile Marelui Război e fără îndoială ingenioasă şi îndrăzneaţă: privirea unui cal. A fost ultimul război la care caii au participat în număr mare. Au murit opt milioane de cai, trăgând tunuri şi ambulanţe, ducând şi aducând înapoi trupe, provizii, răniţi şi cadavre sau participând la atacuri absurde ale diverselor regimente, ajungând să se împotmolească ori să sângereze înainte de a sări în aer din pricina unor explozii. Dintr‑un milion de cai englezeşti care au fost pe front, s‑au întors pe insulă doar 62 de mii.

În ultimele luni de război a apărut noul animal care avea să înlocuiască în următoarele conflicte calul: un vehicul din oţel, cu şenile în loc de picioare, la fel de urât, de masiv şi de distructiv ca şi numele‑i obscur: tancul.

Caii care apar în spectacol sunt frumoşi şi enormi, înduioşător de energici şi mai tandri şi mai sensibili decât bieţii soldăţei ce se omoară în jurul lor, în teribila şi absurda vâltoare în care au fost târâţi. Patrupezii îşi înfruntă destinul resemnaţi şi îşi îndeplinesc misiu­nea până la ultima suflare, fără să-şi piardă nicicând demnitatea. Sunt cai din lemn şi au fost construiţi de o companie sud‑africană, Handspring Puppet Company, fondată de Adrian Kohler şi Basil Jones – creatorii unor minunate scene: cu cai galopând, sărind, speriindu‑se, prăbuşindu‑se sau acţionând în ton cu evenimentele poveştii. La un moment dat ai impresia că structurile astea de lemn devin cai adevăraţi şi că cei trei‑patru păpuşari care‑i mânuiesc dispar, absorbiţi de magia teatrului; de aceea ochii spectatorilor se umplu de lacrimi când nefericitele şi eroicele animale se prăbuşesc la pământ, atinse de proiectile ori sacrificate spre a‑i salva pe soldaţi de la inaniţie.

Când vezi un asemenea spectacol, care te încântă prin bogăţia‑i plastică, prin factura‑i excelentă, prin concepţia‑i îndrăzneaţă, surprinzătoare şi genială, poate că e meschin să te întrebi dacă în viitorul apropiat teatrul se va apropia tot mai mult de natura feerică din „War Horse“, semănând tot mai puţin cu teatrul tradiţional, cel în care cuvintele, acţiunile şi sentimentele erau raţiunea de a fi a spectacolului, justificându‑l sau stricându‑l. Cum în această minunăţie – „Cal de război“ – spectacolul e atât de grozav şi de autosuficient, încât anecdota, tiradele, pasiunile şi emoţiile devin doar un pretext pentru reprezentaţie, nu cred că abuzez afirmând că, deşi e minunat, spectacolul se apropie mai degrabă de Cirque du Soleil decât, să zicem, de cea mai bună producţie inspirată de o piesă de Shakespeare, Ibsen sau Valle Inclán. Am fost încântat să văd „War Horse“, dar, la ieşire, în vântul din New York, m‑a asaltat brusc o îngrijorătoare bănuială: în actualele tendinţe ale culturii contemporane, mai devreme sau mai târziu teatrul ar putea deveni aşa ceva, doar aşa ceva.

---

© EL PAÍS, SL. / MARIO VARGAS LLOSA, 2011

---

Traducerea şi adaptarea de Luminiţa Voina‑Răuţ