Home»Comentarii » Călăreţii se apropie

Călăreţii se apropie

2011-12-06 00:00  Money Express

de

Sfârşitul e aproape. Olli Rehn, comisarul european pentru economie, spune că zona euro are 10 zile ca să se salveze (dar ce se va întâmpla exact pe 12 decembrie?). Radek Sikorski, ministrul polonez de Externe, spune că se teme de paralizia germană mai mult decât de puterea germană (sau rachetele ruseşti). Barack Obama spune că zona euro reprezintă cel mai mare risc pentru bunăstarea Americii. După ce au nesocotit FMI‑ul, liderii zonei euro îl imploră să‑i ajute. În cancelariile europene se discută cine va fi ales – toţi cei 27 de membri ai UE, sau doar cei 17 din zona euro? Sau, chiar dacă e imposibil, s‑ar putea refugia împreună doar cei şase membri cu rating AAA?

Pe scurt, e vremea remuşcărilor. Care este păcatul originar? Pentru Germania, îndatorarea excesivă. Deşi ţările cu probleme pot fi ajutate, salvarea adevărată trebuie să vină prin intermediul unor acţiuni individuale de reducere a deficitelor, plata datoriilor şi impulsionarea competitivităţii. Germania mai vrea şi un nou legământ: tratatele UE trebuie schimbate în aşa fel încât bugetele naţionale să fie scrutate de Bruxelles, care să poată impune „automat“ sancţiuni ţărilor ce rătăcesc drumul. Măsurile ar urma să fie sprijinite de Curtea Europeană de Justiţie. Germanii cred că doar un angajament prin tratat şi puterea judecătorilor pot garanta că legământul de disciplină va fi onorat.

Nimeni nu neagă că au dreptate.

Doar că păcătul este mai răspândit. Însăşi Germania a fost una din primele ce au încălcat plafoanele pactului de stabilitate în 2002–2003. Pentru fiecare împrumut iresponsabil există un creditor nesăbuit (deseori, o bancă germană). Deficitele excesive ale unora implică surplusuri excesive la alţii. Proiectul monedei unice e defect, fără integrare fiscală sau o bancă centrală care să acţioneze ca creditor de ultimă instanţă. Dacă ar avea, ar fi nevoie de un sprijin reciproc mai mare: eurobonduri pentru a împărţi măcar o parte a datoriei, aşa cum a sugerat Comisia Europeană, poate o schimbare a statutului Băncii Centrale Europene.

Asemenea poziţii sunt greu de împăcat la summitul de săptămâna aceasta. Germania şi Franţa încearcă de obicei să prezinte o poziţie comună. Iar Germania nu vrea să audă de creşterea sumelor puse la bătaie: ajunge cu fondul de salvare al zonei euro, ajunge cu eurobondurile şi cu presiunile ca BCE să cumpere mai multe titluri. Săptămâna trecută, miniştrii de Finanţe au ţinut‑o înainte la grămadă, fără nici un plan: au aprobat următoarea tranşă pentru Grecia pentru a evita un faliment brusc, au finalizat planurile de majorare a fondului de salvare prin inginerii financiare, chiar dacă ar putea rata ţinta de 1.000 mld. euro, au făgăduit că vor majora fondurile FMI. De unde vor veni banii, nu se ştie. Singur, FMI nu poate salva euro. Poate, după cum sugerează unii, să se împrumute de la BCE.

A rămas ca Herman Van Rompuy, pre­şe­dintele Consiliului European, să găsească un compromis şi să evite prăbuşirea. Se ştie că e precaut la ideea deschiderii tratatelor. Dar dacă vor exista amendamente, probabil că va încerca să echilibreze rigoarea teutonă şi solidaritatea latină. Ceea ce ar putea include o foaie de drum spre eurobonduri. Ar mai putea cuprinde o atenuare a acordului privind creditorii privaţi. Dar Van Rompuy se confruntă cu mai multe enigme.

Mai întâi, Germania se opune oricărui târg de acest fel. Chiar dacă Angela Merkel a trecut peste multe alte bariere, adoptarea a orice seamănă cu eurobondurile sau a unei lichidităţi nelimitate a BCE este improbabilă în următoarele zile, poate chiar niciodată. În al doilea rând, Marea Britanie are o listă imposibilă de cereri, dacă s‑ar schimba tratatul. Ele includ repatrierea politicilor sociale, protecţia specială a City of London şi garanţii că cei 17 din zona euro nu se vor alia împotriva celor 10 din afara ei. În al treilea rând, campania Franţei pentru un miez mai mic şi mai exclusivist al UE îi alarmează pe ceilalţi. „Cred că nu există suficientă integrare economică în zona euro, cei 17, şi prea multă integrare între cei 27 din UE“, declara Sarkozy în octombrie. Diplomaţii francezi de la UE şi‑au uimit colegii afirmând că, la dezbaterea noilor reguli de buget în Parlamentul European, doar reprezentanţii ţărilor euro ar trebui să voteze.

A căzut în sarcina Poloniei, o ţară non euro, să spună adevărul despre marii membri ai UE. „Celor care vor să dividă Europa, le spun: ce părere aveţi de o divizare naturală între Europa care creşte şi cea care nu creşte?“ a declarat Sikorski la Berlin, cerând Germaniei să‑şi asume conducerea.

Europa are nevoie de un acord cuprinzător ca să se salveze. Criza se referă acum la supravieţuirea euro, aşa că are nevoie de o reacţie pe măsură. Nimeni nu va scăpa dintr‑un colaps al monedei unice. Un compromis inteligent ar consta în impunerea acum a unei discipline mai riguroase, în schimbul introducerii la un moment dat de eurobonduri condiţionate. Un articol al think tank‑ului Bruegel din Bruxelles adaugă nevoia unui ministru de Finanţe al zonei euro, cu puterea de a creşte taxele şi de a supraveghea sistemul bancar.

Cum timpul e pe sfârşite, negocierea unui asemenea acord cuprinzător ar lua prea mult timp. La fel un tratat limitat după voia germanilor. Un acord compensator poate fi acceptat mai uşor de votanţii din statele creditoare şi din cele debitoare şi va alina pieţele. S‑ar putea să trebuiască să fie aplicat în mai multe faze. Pe termen scurt, ar fi suficient ca BCE să aibă libertatea să intervină fără limite, domolind temerile de hazard moral. Pe termen lung, trebuie semnalat investitorilor că problemele euro sunt rezolvate pentru totdeauna. Doar atunci va fi evitată apocalipsa.

---

„Charlemagne“ este comentariul pe teme europene al revistei britanice „The Economist“.

---

Publicat sub licenţă exclusivă „The Economist“

---

Traducerea şi adaptarea de Șerban Enescu