COVER STORY: Războiul nervilor

• Foto

Foto Guliver/Getty Images

Nu i‑a trebuit prea mult timp agenției de evaluare americane Standard& Poor’s să retrogradeze ratingul datoriilor în lei ale României la nivelul „junk“, adică țară nerecomandată pentru investiții, după ce altă agenție de evaluare, Moody’s, tocmai retrogradase ratingul obligațiunilor suverane ale Ungariei la aceeași categorie. Motivele diferă. În cazul Ungariei, scăderea ratingului are la bază incertitudinea privind capacitatea țării de a rezista unor potenţiale riscuri propagate de criza datoriilor de stat din zona euro, în timp ce România a fost penalizată pentru expunerea mare a băncilor din Grecia și Austria în sistemul bancar local.

Potrivit datelor Fitch, în România, băncile cu capital austriac dețin cea mai mare pondere din activele sectorului bancar local, de 31,5%, urmate de cele cu capital grecesc, de 15,8%, apoi francez, de 13,7%, și cele cu capital italian, cu o pondere de 7,1%. Instituțiile străine dețin 85% din activele bancare totale din țară. Ceea ce înainte întărea economia locală, banii străini, iată că acum se dovedește a fi slăbiciune. Pe de altă parte, datoriile în valută depășesc 60% din totalul datoriilor, ceea ce reprezintă pentru Standard&Poor’s un nivel înalt al „euroizării economiei“. Cu alte cuvinte, din cauza datoriilor în valută, România devine mai vulnerabilă în fața unei posibile intrări în incapacitate de plată.

„ATAC FINANCIAR“. În mod cert, ofensiva agențiilor de rating a speriat băncile străine cu subsidiare în estul Europei. Cu nervii întinși la maxim de tensiunile din zona euro, Banca Națională a Austriei a recomandat deja instuțiilor de credit austriece să își reducă finanțările în regiune, ba chiar să iasă de pe unele piețe. Ceea ce, evident, a dat fiori reci pe șira spinării guvernelor din regiune. Directorul asociat la departamentul de ratinguri suverane al Fitch, Michele Napolitano, afirmase cu ceva timp înainte că, „având în vedere legăturile economice și financiare puternice, tensiunile s‑ar putea extinde din zona euro la băncile din Europa Centrală și de Est“. Același oficial a afirmat că „prezența băncilor străine în sectoarele bancare din Europa Centrală și de Est a susținut ratingurile în țările din regiune“. Budapesta a înghițit greu decizia Moody’s, interpretând‑o ca pe un „atac financiar“, cel mai probabil dinspre America. Susținătorii teoriilor conspiraționiste ar putea pune în legătură această situație cu declarația președintelui american Barack Obama, făcută la summitul „Statele Unite‑Uniunea Europeană“, desfășurat recent la Casa Albă, potrivit căreia este dispus să ajute Uniunea. Interesul ar fi ca în UE să sporească dezordinea pentru a se justifica prezența americană la masa deciziilor europene. Realitatea este că Ungaria ar fi trebuit să se aștepte la o astfel de sancțiune, deoarece măsurile anticriză pe care le‑a luat și care nu i‑au adus la buget nici jumătate din sumele estimate au fost în total dezacord cu economia de piață: naționalizarea sistemului de pensii, supraimpozitarea instituțiilor de credit și a sectorului de retail sau stabilirea unui curs fix pe valută forint/franc elvețian. Ungaria este, la acest moment, cel mai îndatorat stat din Europa de Est, cu o pondere a datoriei publice în PIB de 71,6%. De fapt, țara plătește aroganța premierului Viktor Orban, care a refuzat categoric, în 2010, ajutor din partea Fondului Monetar Internațional (FMI), deși, în 2008, Ungaria a evitat falimentul cu un împrumut de urgență acordat de Fond. Acordul nu a durat prea mult, pentru că autoritățile maghiare nu au acceptat planul de austeritate al FMI. Acum, Ungaria anunță negocieri cu Fondul pentru un acord de precauție în valoare de 4 miliarde de euro, după ce au majorat TVA de la 25 la 27%, cea mai mare din Uniunea Europeană, măsură care îi va încetini creșterea economică. Dar, ce folos că România mizează pe creștere economică și anul viitor, dacă perspectiva pozitivă nu are greutate în fața agențiilor de rating, care îi periclitează țintele. Ultimul raport al companiei de analiză de risc financiar Coface (realizat înainte de retrogradarea ratingului obligațiunilor ungare) indică o creștere a economiei locale, în 2012, de 2%, în avans față de creșterea estimată pentru acest an, de 1,5%, stimulată în principal de agricultură, sector care, de altfel, stă și la baza prognozelor pentru anul viitor, alături de atragerea de fonduri europene. Totuși, sunt ușor de ratat aceste ținte, în condițiile în care agricultura depinde de un factor necontrolabil, clima, iar capacitatea de atragere a fondurilor europene are un precedent absolut dezamăgitor.

CONSECINȚE. Cu ratingul repoziționat la „junk“, România trebuie să se aștepte la o scădere a investițiilor, la creșterea costului capitalului și, desigur, la o reducere a finanțărilor din partea instituțiilor de credit cu capital austriac, chiar dacă șeful Erste, care controlează cea mai mare bancă locală, BCR, și cel al Raiffeisen, subsidiara din România, au asigurat autoritățile că nu vor reacționa în linia trasată de la Viena. Afirmațiile lor de calmare au fost complet neconvingătoere și, oricum, se știe, astfel de decizii le ia banca‑mamă. Pe de altă parte, va fi greu pentru România să atragă investiții străine de acum înainte. Teoretic, investitorii interesați totuși de Europa de Est ar trebui să se uite la cifre. România are cel mai scăzut nivel de îndatorare publică din UE, de două ori mai mic decât al Ungariei, de exemplu, și pe deasupra are perspectiva de creștere economică. Un prim efect pare că s‑a produs deja, creșterea costului capitalului. „Ministerul Finanțelor a sistat obligațiunile în dolari, iar acesta este un semn că, cel puțin pentru următoarele șase luni, costul capitalului va crește, și nu doar pentru stat, ci și pentru privat“, estimează Matei Păun, Managing Partner la compania de consultanță financiară BAC Investment. Dar să vedem și partea bună a lucrurilor. Revenirea României la ratingul „junk“ poate fi un bun prilej pentru autorități să își reconsidere obiectivele, să elimine țintele nerealiste, care s‑ar fi materializat doar în risipă de energie, precum aderarea la moneda euro în 2015. „Eu cred că șansele României de a adera la euro sunt nule, și nu doar pentru 2015, ci pentru o perioadă mult mai mare“, afirmă Matei Păun, care consideră că „nu acesta trebuie să fie obiectivul“. România nu este pregătită din punctul de vedere al economiei reale pentru aderarea la zona euro, deoarece există o distanță mare în termeni de venituri pe cap de locuitor și lipsa motoarelor sustenabile, autonome și diversificate de creștere, este de părere Lucian Isar, analist. „Necorelarea ciclurlor economice face ca prinderea din urmă a celorlalte țări să fie anevoioasă“, adaugă el. Pe de altă parte, după ce liderii din zona euro s‑au păcălit cu Grecia, e clar că vor sufla și în iaurt când se va pune problema primirii de noi membri. Presupunând că există, totuși, posibilitatea ca cele trei criterii nominale de acces în zona euro să fie manipulate, cum au făcut în trecut Grecia și Italia, „în cazul României, rezultatul unei astfel de manipulări va fi continuarea prelungită a stagnării economice“, crede Isar. De altfel, respectivele criterii ar fi bune pentru economii mature, însă nu oferă suficient spațiu de creștere pentru economiile emergente, ceea ce în final duce la creșterea discrepanțelor și polarizarea în interiorul blocului monetar, mai spune analistul. Pe de altă parte, incertitudinea legată de viitorul zonei euro face ca obiectivul României de a trece la moneda unică europeană în nici patru ani să alunece în derizoriu.

BUBELE DIN INTERIOR. „Actuala situație arată faptul că criteriile de admisie în zona euro (Criteriile de Convergență stabilite în Tratatul de la Maastricht limitează la procente stabilite deficitul bugetar, rata inflației, ratele de dobândă și încadrează valutele în parametrii ERM – n.r.) sunt insuficiente și economia reală este cea care contează“, susține Lucian Isar. „Fiind un proiect politic și mai puțin economic s‑a mizat pe teorii de negociere inspirate din fapte istorice care sugerează că, dacă arzi toate podurile (corăbiile), pari mai credibil“, explică analistul. Este evident că s‑au greșit pașii în entuziasmul politicienilor de a construi un bloc monetar, fără să se gândească, însă, la politici fiscale comune. Acum sunt nevoiți să modifice tratatele, să stabilească modalitățile de utilizare a instrumentelor la îndemână, Banca Centrală Europeană (BCE) și fondul de salvare european, așa‑numita Facilitate Europeană pentru Stabilitate Financiară (FESF), pentru rezolvarea urgentă a crizei datoriilor suverane.

„Economic vorbind, este evident că sunt probleme cu o astfel de construcție (zona euro – n.r.) și că sunt necesare câteva mecanisme care să funcționeze asemenea supapelor pentru eliminarea presiunii în exces, peste un nivel considerat periculos“, admite Isar. Astfel de mecanisme pot fi creionate, „dar construcția este politică, și nu neapărat economică, iar soluțiile așteptate trebuie să fie acceptabile din punctul de vedere al politicienilor, care au alegeri naționale în 2012“, conchide analistul. De fapt, tehnic, criza financiară din zona euro putea fi rezolvată de mult, susțin unii anliști, dar măsurile luate nu au reușit să treacă de planul declarativ, în îndârjirea cu care liderii europeni și‑au impus de fiecare dată punctele de vedere.

„Pe de‑o parte avem Germania, care își impune autoritar viziunea, iar de cealaltă parte restul statelor, care vor, la rândul lor, să își pună amprenta propriei filosofii“, spune Matei Păun. „Criza se poate încheia în orice moment“, crede consultantul, „dar Germania nu și‑a atins încă obiectivul, acela de a‑și impune viziunea în zona euro“. „Nemții arată pisica țărilor indisciplinate, care nu au adoptat atitudinea sa teutonică“, adaugă Păun, în opinia căruia „acest război psihologic, cu o miză importantă, va fi încheiat cu un troc: nemții vor accepta să lucreze cu instrumentele existente, iar restul țărilor, să adopte viziunea Germaniei, care nu este dispusă să folosească BCE, până nu i se oferă garanții“. Guvernele țărilor supraîndatorate trebuie să demonstreze că sunt în stare să aplice planuri investiționale, dublate de măsuri de austeritate, și să nu se mai îndatoreze. Germania s‑a menținut ferm pe poziție împotriva implicării mai active a BCE în achiziționarea de obligațiuni suverane din zona euro. BCE a intervenit de mai multe ori, în ultimii trei ani, pe piaţa secundară pentru a ţine sub control randamentele obligaţiunilor emise de state cu probleme din zona euro.

ÎNTÂLNIRE CRUCIALĂ. Liderii europeni trebuie să găsească răspuns, zilele acestea, la Summitul liderilor UE de pe 9 decembrie, de la Bruxelles, la întrebarea ce se va întâmpla cu obligaţiunile „junk“ achiziționate de BCE? Totodată, trebuie să bată palma asupra majorării fondului de salvare la 1.000 de miliarde de euro – cam cât reprezintă valoarea exporturilor înregistrate de Germania în acest an –, de la nivelul actual de 250 miliarde de euro, așa cum au convenit deja la summitul din octombrie. Miniștrii de finanțe din zona euro trebuie să aducă soluții concrete, la summitul de la Bruxelles, pentru majorarea fondului de salvare. Economiștii avertizează însă că 1.000 de miliarde de euro nu sunt suficienți pentru redresarea situației în zona euro. Ar fi nevoie, susțin aceștia, de o majorare la 3.000 de miliarde de euro, cât reprezintă valoarea datoriilor scadente ale Greciei, Portugaliei, Irlandei, Spaniei și Italiei. Dar, asta nu se va întâmpla, în mod sigur, după cum declara pentru Bloomberg TV Willem Buiter, economistul‑șef al Citigroup Inc., „din cauza neînțelegerilor politice“.

Summitul de la Bruxelles se va desfășura sub presiunea scenariilor dintre cele mai sumbre, care prevăd dispariția zonei euro până la Crăciun sau chiar în mai puțin de două săptămâni și, mai mult, ieșirea unor state din zonă, situație care ar trebui să taie complet elanul naționalist sau populist al liderilor europeni și să se concentreze doar pe soluții. La sfârșitul lunii trecute, Gemania și Franța anunțau că lucrează împreună la elaborarea unor propuneri de modificare a tratatelor, în special legate de uniunea fiscală, fără însă a fi afectat statutul BCE, care va rămâne în continuare independentă. „Bănuim că se apropie sfârșitul confuziei, în condițiile în care presiunile din piață vor obliga Franța și Germania să încheie un acord major de uniune fiscală mai curând decât pare posibil în prezent“, se arată într‑o notă a analiștilor băncii elvețiene Credit Suisse, care anticipează că randamentele obligațiunilor spaniole și italiene ar putea atinge pentru scurt timp 9%.

Oricum, summitul de la Bruxelles trebuie să pună capăt crizei din zona euro, mai ales că economia zonei „a plonjat într‑o recesiune, care nu va face decât să majoreze deficitele bugetare“, potrivit analizei Institutului Finanțelor Internaționale (IIF). Institutul anticipează reculul PIB în zona euro la 2% în ritm anual în trimestrul al patrulea și primul trimestru al lui 2012, iar proiecția pentru anul viitor este o contracție cu 1% a PIB‑ului zonei euro, o degradare generală a încrederii consumatorilor, noi măsuri de rigoare bugetară în Italia și Franța și o intensificare a contracției statului la periferia zonei euro.

IEȘIREA DIN ZONA EURO, O FUMIGENĂ? Dezacordul între liderii europeni lasă loc analiștilor să se lanseze în declarații „bombă“, precum necesitatea ieșirii unor state din zona euro. „Există o probabilitate de 50% ca Grecia să părăsească zona euro, în următorii doi ani, și de 80% ca acest lucru să aibă loc până în 2016“, susține George Magnus, consilier economic în cadrul băncii elveţiene UBS. „Se face mult prea multă vâlvă pe ideea ieșirii unor țări din zona euro“, crede Matei Păun. „Cei care susțin așa ceva nu fac calcule corect privind costurile pe care le presupune părăsirea zonei de către o țară, atât pentru statul respectiv, cât și pentru zona euro“, afirmă analistul, care concluzionează scurt: „Din punctul meu de vedere, sunt bazaconii“. Presupunând că Grecia ar ieși din zona euro, investitorii nu ar mai fi interesați să împrumute state cu datorii mari, iar dacă o vor face, costurile acestor împrumuturi vor crește, ceea ce înseamnă, automat, costuri mai mari, pentru statele cu probleme, pentru reechilibrarea bugetelor. Deficitul de finanțare la nivel global se ridică, la acest moment, la 250 de miliarde de dolari. Pe de altă parte, teoretic este imposibil ca un stat să părăsească clubul, pentru simplul motiv că tratatul de aderare nu conține prevederi în acest sens. „Inexistența unei astfel de portițe a fost sesizată de mai mulți economiști, încă de la creionarea contractului privind zona euro“, amintește Lucian Isar. Este puțin probabil ca liderii europeni să aibă în vedere modificări ale tratatelor privitor la acest aspect, tocmai pentru că implică costuri uriașe, iar interesul, cel puțin manifestat public, este salvarea zonei euro, în actuala configurație. Completarea criteriilor de aderare, odată cu stabilirea politicilor de uniune fiscală, va apăsa greu pe umerii statelor din interior, ale căror economii trebuie să redevină competitive în condiții mai stricte, iar pentru cei din afară, precum România, le va adânci distanța până la ușa de la intrare. Deocamdată, însă, Standard&Poor’s i‑a dat guvernului de la București o problemă mai importantă de rezolvat.

Soluțiile pentru salvarea Europei

Banca Centrală Europeană (BCE) trebuie să asigure lichidități, să fie creditorul de ultimă instanță în timpul crizelor financiare.

1. Emiterea de euroobligațiuni . Pentru a pune capăt acestei situaţii, toate cele 17 națiuni din zona euro ar putea emite eurobonduri comune, profitându‑se astfel de solvabilitatea statelor puternice pentru a micșora costurile de împrumut ale ţărilor mai slabe. Dar cum această măsură i‑ar crește propria dobândă, Germania se împotriveşte introducerii euroobligaţiunilor.

2. Ajutorul FED. Rezerva Federală a SUA să umple golul BCE, devenind astfel un creditor global de ultimă instanță.

3. Centrali zarea fisca lită ţii europene. Miniștrii europeni de Finanțe discută o soluție radicală, ce ar spori mult puterea oficialilor UE de la Bruxelles, oferindu‑le dreptul de a cere schimbări în bugetele naţionale.

4. Restrângerea zonei euro. Președintele francez Nicolas Sarkozy și cancelarul german Angela Merkel să stabilească un acord în afara Tratatului UE, care ar implica un nucleu de opt‑zece țări din zona euro. Sarkozy susține că singurul model pentru viitor este o Europă cu două viteze, în care zona euro va avansa mai rapid decât toate cele 27 de țări în ansamblu.