Home»Hurezeanu » O poveste de iarnă

O poveste de iarnă

2011-12-20 00:00

de

O altă aripă, formată mai ales din birocraţia locală, administrativă şi economică, mai flexibilă şi cu înclinaţii liberal‑antreprenoriale s‑a format în jurul premierului Petre Roman. Foste partide istorice, care au func­ţionat în România, înainte de perioada comunistă, Partidul Naţional Ţărănesc, Partidul Naţional Liberal şi Partidul Social‑Democrat, au avut un succes limitat şi simbolic, iar guvernarea lor comună, alături de grupul lui Petre Roman, între 1996–2000 a echivalat cu un eşec.

Schimbarea de macaz, spre situaţia actuală, se face în anul 2000, când guvernatorul Băncii Centrale, Mugur Isărescu este numit prim‑ministru. Atunci apare prima strategie de dezvoltare pe termen lung, se înregistrează prima creştere economică sănătoasă şi încep negocierile cu UE.

Orientarea pro‑NATO şi America a pre­şedintelui Emil Constantinescu (1996–2000), manifestată în timpul războiului din Iugoslavia, a determinat schimbarea de atitudine a SUA, Marii Britanii şi Germaniei faţă de România.

Dintr‑o ţară de zonă gris, între Serbia şi Ucraina, România ajunge în rândul ţărilor central–est europene, candidate la «occidentalizare».

După anul 2000, revine la putere, ca preşedinte, Ion Iliescu, dar «euro‑atlantizat» în intenţii. El acceptă modernizarea Partidului Social‑Democrat, sub conducerea premierului Adrian Năstase. Integrarea în NATO şi UE figurează pe agendă şi mulţi din miniştrii sunt figuri noi, şi profesionişti.

Până în 2004, acest guvern epuizează negocierile cu UE şi marchează intrarea României în NATO.

Guvernul Năstase stimulează şi reformele pro‑investiţii străine, şi are o abordare de eficienţă, bazată pe creştere economică generală, dar, din păcate, şi personală.

Aceste progrese sunt însoţite de apariţia fenomenului corupţiei la vârf, a «marii corupţii“. Liderii locali ai partidului sunt denumiţi «baroni locali», iar Adrian Năstase, perceput ca «marele corupt» prin excelenţă, pierde alegerile prezidenţiale, din 2004, în favoarea primarului general al Bucureştiului, Traian Băsescu.

Traian Băsescu a fost unul din liderii aripii Roman a fostei echipe de putere post‑comuniste. Secretar de stat şi ministru al transporturilor aproape întreaga perioadă între 1991 şi 2000, Băsescu este un «mandarin» al sistemului de putere post‑comunist. El s‑a reprofilat însă, după anul 2000, ca un lider carismatic şi anti‑establishment, care promite stârpirea corupţiei.

Este sprijinit de elitele intelectuale şi ale societăţii civile. Câştigă alegerile prezidenţiale şi cu un puternic discurs anti‑corupţie şi pro‑justiţie reformată, salutat şi sprijinit de UE şi SUA.

Traian Băsescu reconfigurează Partidul Democrat, desprins în 1992 din sistemul Iliescu şi consolidat ca un partid de stânga democrată sub Petre Roman. Mai exact, îl îndepărtează pe Petre Roman din fruntea partidului şi schimbă ideologia partidului, de la stânga la dreapta. Transformarea se face peste noapte, mai repede decât o schimbare de sex.

Băsescu vrea să fie campionul reformei în justiţie şi al luptei anti‑corupţie. Are o personalitate autoritară, îi plac conflictele, trăieşte şi se încarcă cu energie din adversitate. Constituţia din 1991 conferă însă preşedintelui, deşi ales prin vot universal, un rol executiv limitat.
El nu poate dizolva decât în condiţii dificile Parlamentul şi nici nu poate înlocui uşor un prim – ministru. Băsescu a jucat şi joacă mereu la limita competenţei sale constituţionale, bazându‑se pe aşa‑zisa «întoarcere la popor», la spiritul unui referendum permanent. A fost denumit «un peronist balcanic».

În perioada 2005–2009, el a fost într‑un război permanent cu partenerii de coaliţie liberali, conduşi de premierul Tăriceanu. A declanşat şi o campanie de reducere a parlamentului precum şi numeroase acţiuni de «purificare», prin condamnarea trecutului comunist şi scoaterea la iveală a arhivelor fostei poliţii politice.

Preşedintele s‑a transformat într‑un outsider al sistemului, temut de politicieni şi îndrăgit de populaţie, atâta vreme cât, între 2005–2008, România a cunoscut cea mai mare creştere economică, după 1989.

Băsescu a rămas până azi, şi după realegerea sa ca preşedinte pe perioada 2009–2014, şi adevăratul lider al Partidului Democrat Liberal.
Deşi, potrivit Constituţiei, nu mai este membru al partidului său, ci preşedintele tuturor românilor, el conduce în realitate guvernul Emil Boc.
După alegerile parlamentare din 2008, Băsescu decide ca partidul său să guverneze într‑o mare coaliţie, alături de PSD. Atât PDL cât şi PSD au obţinut scoruri relative egale în alegeri.

Coaliţia funcţionează prost, pe fundalul crizei. Personalitatea puternică şi polarizantă a lui Băsescu face imposibilă o colaborare politică cu alte forţe.

Traian Băsescu şi guvernul condus de Emil Boc (alături de PSD între 2008 şi 2009) au evitat să ia măsuri anti‑criză la timp.

În aşteptarea alegerilor prezi­den­ţiale din decembrie 2009, toate partidele politice au preferat jocul populist şi triumfalist, minţind electoratul şi ascunzând dimensiunile pericolului crizei.

Brusc, în aprilie 2009, preşedintele şi nu primul‑ministru, aşa cum prevede Constituţia, declara starea de criză din România şi anunţa, fără nici o dezbatere, deciziile de austeritate: reducerea cu 25% a salariilor bugetare şi cu 15% a pensiilor.

A fost preferată, a susţinut Băsescu, varianta «răului celui mai mic», prin evitarea creşterii taxelor, a impozitelor şi a TVA. Cota unică de impozitare a rămas la 16% iar TVA, la 19%. Ulterior, iarăşi fără anestezie şi analize de specialitate şi publice, TVA a crescut la 24%. După pensionari şi bugetari, regimul Băsescu‑Boc şi‑a transformat şi întreprinzătorii privaţi în adversari. O gravă eroare, recunoscută ulterior de Băsescu, dar neîndreptată.

România a fost ultima ţară din UE în care guvernanţii au vorbit de criză şi prima în care au fost adopate cele mai dure măsuri de austeritate.

Decizia lui Băsescu a stârnit nemul­ţumiri majore, în curs de amplificare, şi critici severe din partea tuturor partidelor din opoziţie.

I s‑a reproşat lipsa de sensibilitate faţă de angajaţii şi pensionarii cu cele mai mici venituri din Europa. Este criticat pentru felul arbitrar cu care şi‑a impus deciziile, fără să consulte opoziţia, sindicatele şi chiar propriul partid.

PDL riscă să piardă încrederea electorală, la fel ca preşedintele. Dar Băsescu e la ultimul mandat, în timp ce PDL va avea alegeri parlamentare în 2012. Potrivit sondajelor, şansele principalului partid de guvernare sunt în curs de prăbuşire.

În ultimile săptămâni, premierul Emil Boc a dispărut practic, din prim‑plan. Miniştrii cabinetului său se remarcă prin declaraţii contradictorii şi gafe.

În interiorul PDL au apărut mai multe facţiuni. Tinerii şi cei apropiaţi lui Băsescu critică deschis afacerile, cu miros de corupţie, ale «miniştrilor cheie» din PDL, Adriean Videanu, ministrul economiei, Vasile Blaga, ministrul de interne şi al administraţiei locale şi Radu Berceanu, ministrul transporturilor.

Ei sunt acuzaţi în propriul partid de afaceri ilegale şi de cultivarea unei clientele politice. Multe voci din partid cer o remaniere guvernamentală şi înlocuirea lui Emil Boc.

În aşteptarea unei proceduri de asumare a răspunderii în parlament, care, prin vot, va duce la căderea sau rămânerea guvernului, starea de nemulţumire şi confuzie în PDL şi în viaţa politică din România se intensifică. PDL guvernează prin ucazuri camuflate în asumare de răspundere. Dezbaterea politică este astfel inexistentă.

O criză guvernamentală, politică şi socială prelungită poate fi mai periculoasă decât criza economică. Se va fi terminat criza economică, dar deriva democraţiei din România, pe fundalul unei culturi politice oricum tradiţional‑autoritare, va imprima acestei ţări un rol mai apropiat de ceea ce se întâmplă în Rusia sau Ucraina decât în Uniunea Europeană.

Devine inevitabilă însă posibilitatea unui guvern de uniune naţională sau de tehnocraţi sprijiniţi politic, în măsura în care niciunul din partide, începând cu PDL, nu va reuşi să asigure o stabilitate guvernamentală.

Tensiunile sociale vor creşte în lunile care vin, atingând apogeul către sfârşitul acestui an.
Tăierea pensiilor şi a salariilor, dar şi a alocaţiilor pentru căldură şi a altor beneficii sociale, va duce la revoltă de stradă şi proteste posibil violente.

E imposibil ca un nou guvern, chiar dacă va fi asigurat de PDL, să nu ia în calcul şi măsuri de stimulare a consumului. Specialiştii vor avea un cuvânt mai mare de spus. Doar deschiderea unei dezbateri publice cu sindicatele şi opoziţia va putea preveni explozia socială.

În absenţa acestei deschideri, spre o nouă coaliţie sau spre un guvern de experţi, PDL nu va putea evita o implozie şi nici prăbuşirea dramatică ca pondere în spectrul politicii româneşti. PSD şi PNL, partidele din opoziţie nu par să aibe soluţii anti‑criză, în afara plânsului pe umărul salariaţilor şi pensionarilor sărăciţi. Pentru ele, pericolul este ca să obţină succese electorale, într‑o primă fază, iar odată ajunse la putere, să nu ştie ce să facă.

Marele pericol este atingerea unui punct «of no return», când măsurile de austeritate brutale şi insuficiente să fie urmate şi de creşterea taxelor.

Pe fondul unei destabilizări sociale de proporţii, raţionalitatea unor măsuri de stimulare a consumului ar putea să devină tardivă.

Potrivit unor sondaje foarte recente, România face parte dintre primele 10 ţări ale lumii, alături de Irak, Grecia şi Venezuela, neatrăgătoare pentru investitorii străini.

Dacă această ţară va deveni şi scena unor proteste sociale ample, pe fundalul unei instabilităţi politice ­prelungite, riscurile izolării ei vor creşte.

În vizită la Bucureşti, preşedintele PE, polonezul Buszek, compara situaţia din România cu cea din Grecia şi felicita guvernul pentru măsurile curajoase anti‑criză. Un mai calificat «blessing în disguise» nu se poate imagina!

Spectrul destructurării sistemului democratic este real. Spre deosebire de Ungaria însă, nu există forţe politice extremiste cu o pondere importantă.

Traian Băsescu, deşi foarte contestat, în pierdere de popularitate, rămâne, deocamdată, singurul lider politic de anvergură.

El este în masură să producă surprize, acceptând dialogul şi coaliţiile cu opoziţia. Nu pare crispat în susţinerea oarbă a propriului partid, ci pare decis să‑l refacă, chiar cu preţul sacrificării principalilor miniştri care i‑au fost credincioşi în ultimii ani, şi cu ajutorul cărora a câştigat alegerile şi în 2009.

Dacă persistă însă în postura de lider cezaric, impermeabil la dialogul politic şi la nevoia de concesii, el va avea o soartă grea.

Oricum, îndreptându‑se spre jumătatea ultimului său mandat prezidenţial, puterea sa este diminuată. El riscă o nouă suspendare de către parlament sau un proces de respingere din partea propriului partid.

Singurul merit al guvernului Emil Boc a fost să adopte măsuri anti‑populare extreme. Tot ce se va decide de acum înainte, la nivelul planului anti‑criză, nu poate fi decât un progres.

Orice nou guvern sau actualul guvern revizuit va trebui să recurgă rapid la un plan de investiţii publice intensificat dar şi o strategie de privatizare suplimentară.

Rolul experţilor va creşte, în orice ipoteză. Alegătorii nu vor mai accepta lideri carismatici şi populişti, care nu se pricep la economie şi nu au soluţii adecvate de guvernare în timp de criză. Comunicarea publică a autorităţilor a fost catastrofală sau inexistentă.

PNL rămâne singurul partid care n‑a respins de plano politica de austeritate şi nu încurajează creşterea taxelor. Nu vorbeşte de «genocidul social», precum PSD. Liderii PNL pot accepta o alianţă cu PDL, de care sunt, ideologic, apropiaţi, şi cu care au mai guvernat între 2005–2007.
Izbucnirea crizei datoriilor suverane în Europa s‑a transformat într‑un alibi pentru guvernanţii eşecului din România. Boala mai mare şi mai periculoasă amortizează oarecum efectele infecţiei locale.

Încă din l989, unul din factorii decisivi în politica internă din România au fost serviciile secrete. Fără acordul şi concursul lor, în subsolul democraţiei, n‑ar fi fost posibile nici prima alternanţă la putere, de la stânga la dreapta, din 1996, nici orientarea geopolitică prooccidentală, nici selecţia şi promovarea unor lideri politici de vârf, precum Traian Băsescu.

Aceste instituţii au cunoscut o reformă de tip occidental, având azi cele mai bune relaţii în SUA, Marea Britanie sau Germania. Există însă tot mai multe voci în societatea românească care acuză imixtiuni şi abzuri ale serviciilor secrete, atât în procesul democratic cât şi în intimitatea vieţii cetăţenilor. Ascultându‑i vorbind pe români, în aceste zile dinaintea Crăciunului, ai uneori impresia că timpul a fost dat înapoi cu 20 de ani. Se face tot mai des semnul acela caraghios, cu degetul la gură şi privirea spre cer, când cineva vorbeşte prea tare despre conducători, în timp ce interlocutorul îşi şterge praful de pe umeri, ca şi cum ar vrea să indice grade şi epoleţi. Până şi frizerul mi‑a spus ieri‑alaltăieri că preferă să‑şi facă programările prin viu grai şi nu la telefon. Mai aflu că, nu demult, cutare primar dintr‑o localitate de munte i‑a cerut diplomatului sud‑coreean care‑l vizita, să lase telefonul la secretară. Iniţial ambasadorul a fost uimit de obiceiul românesc: i se sugera să dăruiască telefonul, eventual ca mică atenţie indirectă faţă de gazdă. Când şi‑a dat seama că, de fapt, planează pericolul ascultării, fie chiar şi doar în capul primarului de la munte, uimirea s‑a mutat în şoc.

Serviciile l‑au sprijinit până acum, fără abatere, pe Traian Băsescu. De fapt, i‑au fost principalii consilieri. ­Rămâne de văzut care va fi opţiunea acestor servicii în perspectiva adâncirii crizei.

Vor selecta un lider nou, cu mult înainte ca Băsescu să‑şi închidă mandatul, în 2014?
Îşi păstrează loialitatea faţă de Băsescu, pentru că situaţia economică şi socială se află încă sub control? Sau pentru că sunt depăşite de această situaţie, şi nu mai au, deocamdată, alt punct de sprijin?

Cert este că serviciile secrete româneşti, încă din ultimii ani ai comunismului, au jucat un rol mai important decât forţele politice.
Această situaţie este proprie unei ţări autoritare, cu democraţie dirijată şi cu tradiţii paternaliste, valabile până azi.
În cutia neagră a viitorului pe termen scurt şi mediu, atitudinea serviciilor secrete este poate mai relevantă decât a partidelor şi liderilor politici.
Dar, în interiorul acestei cutii negre, nu vom avea acces decât, eventual şi cel mult, după prăbuşirea avionului. E mai bine să ne stăpânim curiozitatea, cu un avion încă întreg, înfruntând resemnaţi turbulenţele.

P.S. Textul de mai sus, mai vechi dar inedit, aparţine unui observator străin şi familiar, în acelaşi timp, în raport cu România. Nu l‑am depistat în reţeaua Wikileaks, ci în arhiva mobilă a unui fost ziarist occidental de origine română. Naivitatea rece, aproape clinică a unor observaţii, nu scuteşte însă această analiză, mi‑am spus, de meritul unei retrospective utile.