Home»Arts & Life » Dincolo de Lars von Trier

Dincolo de Lars von Trier

2011-12-20 00:00  Money Express

de

Cinematografia daneză nu înseamnă doar Lars von Trier, ci şi cineaşti diverşi şi versatili care continuă, de vreo 15 ani încoace, să producă filme care rup gura târgurilor (sau a festivalurilor de profil), iau Oscaruri şi, incredibil, mai au şi succes de public. Din martie 1995, din momentul în care Thomas Vinterberg şi Lars von Trier au publicat manifestul lor artistic intitulat „Dogme 95“, filmele daneze au fost constant în atenţia internaţională.

Începând cu a doua jumătate a anilor ’90, preceptele Dogmei (autenticitate, lipsa oricăror artificii, respingerea compromisurilor comerciale) au devenit repede estetica predominantă a filmelor daneze şi nu numai – s‑ar putea spune că întreaga cinematografie independentă a fost marcată de ele. Chiar şi acum, e o surpriză dacă vezi o peliculă arthouse care să nu fie filmată „din mână“, în lumină şi în decoruri naturale. Dar Dogma mai are şi alt merit: graţie faptului că a atras atenţia presei şi a publicului, a apăsat pe butonul restart al cinema‑ului local şi a devenit prisma prin care au fost judecate toate producţiile daneze ce au urmat. Creatorii care au devenit celebri în umbra corifeilor manifestului (von Trier, Vinterberg, Kragh‑Jacobsen sau Levring) au încercat să‑şi construiască propria lor estetică – fie aplicând preceptele mişcării, fie împotrivindu‑se cultului efemer care a înflorit în jurul ei.

Ar fi niţel hazardat să presupunem că Danemarca, o ţară care a dat un cineast iconic precum Carl Dreyer, avea un trecut cinematografic sărăcăcios înainte de „Dogme 95“.

Însă cei 16 ani care au trecut de atunci au însemnat o perioadă extrem de febrilă pentru filmele naţionale, datorată atât finanţărilor acordate de stat, cât şi şirului neîntrerupt de regizori excitanţi. Iată câţiva dintre ei:

Suzanne Bier.
Bier e una dintre cele mai galonate cineaste europene: are deja la activ un Oscar pentru cel mai bun film străin (care se adaugă unei alte nominalizări) şi un Golden Globe pentru „In a Better World“. Regizoarea s‑a făcut cunoscută în Danemarca, la finalul anilor ’90, cu comedia de mare succes la box office „The One and Only“. Dar mai important pentru consolidarea reputaţiei ei critice a fost „Open Hearts“ din 2002, cel de‑al 28-lea film realizat după preceptele Dogmei. Filmul îl avea în distribuţie pe (acum megastarul) Mads Mikkelsen, la vremea aceea un star în ascensiune după impactul filmului „Pusher“, şi însemna începutul parteneriatului dintre scenaristul Anders Thomas Jensen şi regizoare, care se va dovedi foarte productiv şi inspirat. Jensen era deja cunoscut drept un autor prolific şi talentat, graţie faptului că scrisese „Mifune“, al treilea film din seria Dogma. El şi Bier au lucrat împreună la scenariul popularului „Brothers“ (care a avut parte de o versiune americană în 2009, cu Natalie Portman şi Jake Gyllenhaal în rolurile principale). „Brothers“ a fost altă izbândă majoră pentru Bier şi a impus o „formulă“ aproape imbatabilă: poveşti puternice, cu accente melodramatice, teme liberale şi ideologice „fierbinţi“ la pachet cu încurcături familiare şi sentimentale, locuri de filmare exotice, superbe ce alternează cu drame intimiste. Nu e de mirare că această peliculă a câştigat premiul publicului la Sundance.

Pentru „After the Wedding“, din 2006, a lucrat din nou cu Jensen şi cu Mikkelsen. Filmul i‑a adus prima nominalizare la Oscar, dar a condus şi la disoluţia temporară a relaţiei creative dintre ea şi Jensen, amândoi ademeniţi de Hollywood. Jensen a avut un hit cu „The Duchess“, starring Keira Knightley, la al cărui scenariu a contribuit, dar Bier a eşuat cu „Things We Lost in the Fire“, cu Halle Berry şi Benicio del Toro. Ca şi mulţi euroautori înaintea ei, Bier a fost prost servită de saltul la Hollywood. Însă „In a Better World“ a însemnat o în­toarcere glorioasă la ce ştie ea să facă mai bine: drame cu reverberaţii globale. Scris din nou împreună cu Jensen, acţiunea e împărţită între Danemarca şi un loc exotic de peste ocean, de data asta o naţiune africană nespecificată.

Lone Scherfig.
Lone Scherfig poate fi văzută ca o cu­rajoasă evadată din gaşca Dogmei. Sfidarea normelor e o obişnuinţă pentru ea: a ieşit în evidenţă încă din momentul în care a devenit prima regizoare ce a reuşit să pătrundă în gaşca testosteronică a lui von Trier şi Vinterberg.

În 2000 a regizat filmul cu numărul 12 al Dogmei, „Italian for Beginners“, o comedie care e considerată drept cea mai accesibilă dintre peliculele produse în concordanţă cu direcţiile manifestului. În plus, e şi cel mai profitabil film scandinav din toate timpurile. Dar a renunţat repede la „dogme“: următoarea ei destinaţie a fost Scoţia, unde a avut prima tentativă de a filma în limba engleză. Pelicula, intitulată „Wilbur Wants to Kill Himself“, cu deja omniprezentul Mads Mikkelsen, n‑a mai avut impactul predecesorului. A urmat comedia „Just Like Home“, despre un mister bizar dintr‑un orăşel danez.

Dacă „Wilbur“ a fost un rateu în lim­ba lui Shakespeare, „An Education“ va deveni marea ei lovitură. Aşa cum a demonstrat cu „Italian for Beginners“, Scherfig posedă acel instinct populist care o poate face să atingă un public larg. Cineasta a fost o alegere logică, chiar dacă puţin riscantă, pentru adaptarea făcută de Nick Hornby memoriilor lui Lynn Barber, după ce Beeban Kidron („Bridget Jones: The Edge of Reason“) s‑a retras din proiect. Filmul a fost un succes răsunător atât de critică, cât şi de public. După nominalizările la Oscar şi la premiile BAFTA, Scherfig a devenit foarte solicitată – ea a ales să regizeze la Hollywood „One Day“, o altă adaptare după un roman englezesc, de data asta după bestsellerul lui David Nicholls, cu Anne Hathaway în rolul principal.

Ole Christian Madsen.
Deloc surprinzător, un singur loc îi uneşte pe cei mai importanţi regizori danezi moderni: o şcoală de film, mai precis Şcoala Naţională de Film din Danemarca, situată la Copenhaga.

Ole Christian Madsen a debutat în 1999, cu „Pizza King“. Pelicula, care are în centru un grup de imigranţi din generaţia a doua implicat într‑o crimă măruntă, ocoleşte burghezia privilegiată din Copenhaga, în favoarea examinării marginalilor societăţii. Era o primă indicaţie că Madsen este mai interesat de problemele contemporane decât de cele morale sau filozofice care‑i obsedau pe mulţi dintre colegii săi. De atunci, Madsen, poate cel mai versatil danez, n‑a făcut de două ori acelaşi film: a trecut cu uşurinţă de la drama de cuplu la filmul de război sau comedia romantică. Nu e, însă, nimic superficial la el: dincolo de stil, în miezul operelor sale există un miez răvăşitor de pur adevăr uman.

Dacă „Pizza King“ l‑a consacrat pe Madsen, următoarea sa mişcare a fost să‑şi aducă propria contribuţie la canonul Dogma 95, sub forma lui „Kira’s Reason: A Love Story“. Filmul are în rolul principal tot un Mikkelsen – de data asta e vorba de Lars, fratele mai mare al lui Mads –, alături de Stine Stengade, actriţa sa fetiş, care îi va deveni soţie. În 2006, Madsen colaborează pentru prima dată cu figura emblematică a cinemaului danez, Mads Mikkelsen, care e distribuit alături de Stengade în „Prague“, o dramă intensă, devastatoare, dar şi straniu de luminoasă, cu accente de umor sec şi negru, despre un cuplu danez care vizitează oraşul ceh pentru a recupera cadavrul unei rude înstrăinate.

Următorul său proiect a fost un vehicul perfect uns pentru din ce în ce mai celebrul Mads Mikkelsen. „Flame&Citron“ e unul dintre cele mai complexe şi mai ambiguu-moral filme despre nu foarte eroica rezistenţă (daneză) din timpul celui de‑Al Doilea Război Mondial. A provocat imense controverse, dar şi încasări pe măsură (a fost şi cel mai scump film din istoria ţării). Filmul, despre vânătoarea de nazişti şi de colaboraţionişti condusă de doi insurgenţi idealişti, însă compromisă de judecăţi pripite sau de execuţii ordonate de superiori care vor să‑şi lichideze rivalii din afaceri, este o reconstituire superbă de epocă. După succesul global al lui „Flame&Citron“, cei mai mulţi s‑au aşteptat ca regizorul să emigreze în America. Acest lucru nu s‑a întâmplat: Madsen a preferat căile mai puţin previzibile şi a făcut „Superclasico“, o comedie (aproape) romantică amplasată în Argentina, în timpul campionatului de fotbal.

Nicolas Winding Refn.
Autorul mult celebratului „Drive“ cu Ryan Gosling, un neo‑noir cool, brutal şi stilizat ce a făcut furori la Cannes şi a fost considerat unul dintre cele mai bune filme ale lui 2011, este singura persoană în viaţă care a refuzat un loc la Şcoala Naţională de Film din Danemarca, pentru că a ales să profite de oportunitatea de a‑şi face debutul cu „Pusher“ (film ce va fi începutul unei francize cu două sequeluri). Un thriller dur, presărat cu umor negru, „Pusher“ a fost un hit încă de la lansare, iar Refn a intrat în plină viteză pe drumul drept către gloria cinematografică. Aşa a ajuns la Los Angeles unde a lucrat la un scenariu pentru „Fear X“ împreună cu eroul său, autorul Hubert Selby Jr. („Last Exit to Brooklyn“ şi „Recviem for a Dream“).

„Fear X“ a fost un eşec, însă nu şi următorul film – „Bronson“, despre un celebru deţinut britanic, realizat cu un microbuget, l‑a catapulat pe Refn din nou pe „lista A“. Danezul a colaborat încă o dată cu starul lui „Pusher“, inconturnabilul Mads Mikkelsen, la „Valhalla Rising“, o peliculă ce a stârnit la Cannes reacţii mixte. „Drive“, însă, a fost descris de mulţi ca fiind perfect.

Christoffer Boe.
Compania sa de producţie poartă numele AlphaVille, ca un omagiu la capodopera futuristă a lui Jean‑Luc Godard. Aşa că nu e deloc o surpriză că Christoffer Boe e generos cu aprecierile faţă de La Nouvelle Vague. Ceea ce e mai surprinzător e faptul că afecţiunea regizorului pentru mişcarea franceză coexistă cu dispreţul său profund pentru Dogma 95, o estetică ce s‑a proclamat ca succesoarea spirituală a operei lui Godard, Truffaut et Cie. Boe e un intelectual cerebral, iar filmele sale sunt complexe; au la bază concepte labirintice şi idei combinate despre artă, viaţă şi relaţia dintre cele două. Primul său film, “Reconstruction“, a apărut în 2003 şi a fost un hit de critică imediat, aducându‑i Premiul Camera d’Or la Festivalul de Film de la Cannes. Boe e fascinat de teoriile artistice, literare şi mai puţin de viaţa adevărată – „Allegro“ e un omagiu adus maestrului rus Andrei Tarkovski şi filmului său SF „Călăuza“. Pelicula este un eseu metafizic despre o regiune ficţională din jurul Copenhagăi, denumită „Zona“, un spaţiu care anulează abilităţile muzicale ale eroului.

A urmat „Offscren“, o docu‑ficţiune cu Nicolas Bro (cel care a apărut în toate filmele lui Boe), unde actorul a jucat o versiune ficţionalizată a sa. Folosindu‑se de pretexul unei filmări‑jurnal, această metanaraţiune se plimbă printre zone de lumină şi de întuneric, una dintre mărcile regizorale ale lui Boe. „Everything will be fine“, prezentat la Quinzaine des Réalisateurs la Cannes anul trecut, a avut un verdict amestecat – s‑a spus că elementele de thriller nu duc spre revelaţii finale interesante.