Home»Llosa » Cărţi şi cadavre

Cărţi şi cadavre

2011-12-20 00:00

de

Între 21 şi 23 noiembrie, în cartierele sărace din Guadalajara (Jalisco) au avut loc ceea ce mexicanii numesc ridicări, adică răpiri. Victimele erau, aproape toţi, tineri cu slujbe mărunte – distribuitori, electricieni, mecanici, vânzători de fiare vechi, brutari – iar unii dintre ei aveau cazier la poliţie pentru delicte minore, cum ar fi tâlhării pe stradă şi furt de maşini. O zi mai târziu, pe 24, au apărut cu toţii – erau 26 – morţi, cu mâinile şi picioarele legate, cu urme de gloanţe în cap, iar unii prezentau semne de tortură. Asasinii au înghesuit cele 26 de cadavre în trei camionete furate, pe care le‑au abandonat lângă clădirea Los Arcos del Milenio, în plin centru al oraşului, la câteva străzi de locul în care peste doar două zile avea să înceapă cea de‑a 25-a ediţie a Târgului Internaţional de Carte, fără îndoială cel mai important dintre numeroasele târguri de limbă spaniolă desfăşurate în lume.

Cine şi de ce a comis acea crimă îngrozitoare? Conform unui reportaj tulburător – apărut în săptămânalul „Proceso“ pe 27 noiembrie – asasinii au fost ucigaşi năimiţi de unul dintre cele mai puternice carteluri ale drogului, Zeta‑Milenio, care prin acest măcel şi‑a propus pur şi simplu să avertizeze un cartel rival, Pacífico, ce‑l aşteaptă dacă se încăpăţânează să-şi întindă reţelele în statul Jalisco, pe care zetiştii îl consideră al lor şi numai al lor.

Ce te înfioară de‑a dreptul când citeşti cronica asta nu sunt doar cumplitele excese de cruzime comise de ticăloşi de‑astă dată, ci faptul că asemenea barbarii sunt frecvente în multe locuri din Mexic, unde au murit deja aproape 50.000 de persoane de când guvernul preşedintelui Felipe Calderón s‑a hotărât să înfrunte cu armata cartelurile drogului care începuseră să se infiltreze ca o hidră în toate structurile statului şi în primul rând în poliţie.

Fireşte că declararea acestui război a fost un act de curaj care a dezvăluit enorma putere economico‑beligerantă a monstrului ce sălăşluia în sânul societăţii mexicane, dar a demonstrat şi că e o iluzie să crezi că poţi stăvili azi, prin simpla represiune, traficul de droguri, delincvenţa şi crimele. Bestia a crescut prea mult şi are prea multe resurse pentru a putea fi definitiv stârpită prin forţa armată.

Ea se înmulţeşte ca şerpii pe capul Meduzei, iar violenţa dezlănţuită poate ajunge să perturbe funcţionarea tuturor instituţiilor, transformând democraţia într‑o caricatură a ei. Săptămânalul „Proceso“ reproduce mesajul pe care autorii asasinatului l‑au lăsat, mâzgălit pe una dintre camionete. E de‑ajuns să‑l citeşti pentru a înţelege inimaginabilul amestec de josnicie, cruzime şi prostie care‑i mână pe ticăloşi. Încep prin a avertiza că: „Lupta nu‑i împotriva populaţiei civile. E împotriva lui Chapo şi a lui Mayo Zambada, care şi‑o caută cu lumânarea şi nu-şi apără nici măcar ţarina lor“ (Joaquín „El Chapo“ Guzmán şi Ismael „El Mayo“ Zambada sunt noii şefi ai cartelului din Juárez, cel mai puternic cartel de droguri din Mexic – n.r.). Îşi acuză adversarii că sunt „ciripitori ai yankeilor“ şi cer oamenilor din Jalisco „să-şi scoată cârpa de pe ochi“. Mai adaugă: „Morţişorii ăştia îi lăsăm aici. Da, noi i‑am săltat, ca să pricepeţi că şi fără ajutorul vreunui ticălos v‑am intrat în vizuină“. Şi în încheiere se laudă: „Al vostru, Grupul Z, cel mai tare cartel la nivel naţional. Unicul cartel fără ciripitori la yankei. Loialitate, onoare, Grupul Z, pe veci loiali“ (am pus punctuaţia, ca să devină ceva mai inteligibilă aiureala asta sintetică). Ce par să spună e foarte simplu: „I‑am omorât pe‑ăştia 26, doar aşa, ca să vă arătăm că putem s‑o facem“. N‑aveau nimic de împărţit cu victimele lor. I‑au ucis pe acei oameni doar pentru ca adversarul să ştie că pot să‑i lichideze pe toţi cei care se încumetă să le dispute monopolul câştigat cu bani şi gloanţe.

Asta să însemne oare că Mexicul o să sucombe definitiv în barbarie? Nici vorbă. Eu am ajuns la Guadalajara la două zile după respectivul măcel, am stat în oraş patru zile şi n‑am văzut nici un mort şi nici o scenă de violenţă. Dimpotrivă, dimineaţa, la prânz şi seara am fost înconjurat mereu de cărţi şi de oameni culţi, pasionaţi de artă, de idei, de muzică, poezie şi romane – bărbaţi şi femei care veneau să asiste la lansări de cărţi, la dialoguri şi la dezbateri cu scriitori, filosofi, politologi, critici – şi de mulţi oameni care părăseau nesfârşitele pavilioane ale Târgului cu pungi enorme, pline cu cărţile pe care tocmai şi le cumpăraseră. Am avut un dialog public cu Herta Müller despre vocaţia literară şi cred că nici unul dintre noi doi nu văzuse vreodată un public atât de atent şi de numeros: vreo 1.800 de spectatori. Cineva care ar fi trăit doar experienţa aceasta ar fi spus că Mexicul e foarte departe de barbarie, fiind una dintre cele mai civilizate, mai libere şi mai culte ţări de pe planetă.

În realitate, Mexicul, ca şi restul Americii Latine şi o bună parte a lumii, înseamnă azi ambele lucruri. Dacă odinioară civilizaţia şi barbaria păreau să fie bine delimitate, fiind două aspecte antagonice, azi descoperim că totul era încă o iluzie pe care ne‑o făcuserăm pentru a nu ne simţi atât de nesiguri în lumea în care trăim. Din cauza fanatismului politico‑religios şi simbolului său – teroristul sinucigaş – şi a criminalităţii pe care industria drogurilor o generează pretutindeni, pe lângă alţi factori ca: enorme inegalităţi economice, prăbuşirea valorilor spirituale şi religioase şi nerespectarea generalizată a legii, barbaria e astăzi un ingredient esenţial al civilizaţiei, o expresie a ei. Nu întâmplător, în Norvegia, ţară ce părea un mic paradis, salvatorul umanităţii Anders Behring Breivik a ucis pe 22 iulie 77 de inocenţi, doar ca să‑i trimită adversarului un mesaj, la fel cum procedează şi zetiştii mexicani.

Când spune că Holocaustul s‑a produs într‑o ţară care era aceeaşi cu a lui Goethe, Beethoven, Rilke şi Thomas Mann, George Steiner trage următoarea concluzie: „Umanistica nu umanizează“. Poate că are dreptate, poate că, într‑adevăr, cultura nu ne apără împotriva instinctului nimicitor de distrugere şi moarte, instinct care se dispută în fiinţa noastră cu Erosul constructiv, solidar şi vital.

Dar poate că apropierea de pericol şi oroare devine un stimulent puternic pentru activitatea culturală – conferindu‑i o atracţie aparte, de o forţă magică – activitate la care recurgem inconştient, în chip de consolare, ajutor, siguranţă, când pământul pare să ne fugă de sub picioare. Să fie asta explicaţia extraordinarei afluenţe de tineri la Târgul de Carte din Guadalajara, tineri proveniţi din toate provinciile Mexicului? De fiecare dată când am participat la acest Târg – de trei sau patru ori – mi‑a atras atenţia prezenţa numeroasă a tinerilor, fete şi băieţi. Iar anul acesta au participat mult mai mulţi oameni decât la ediţiile anterioare, inclusiv mulţi copii care au împânzit pavilioanele cu literatură pentru copii. Aceşti mii de tineri – circulând prin toate colţurile Târgului, stând la cozi interminabile spre a asista la manifestările programate, răsfoind cărţile de pe rafturi ori citind, întinşi pe jos, înghesuiţi în cafenele sau în spaţii de odihnă – păreau imuni la primejdiile care‑i pândesc pe străzile Mexicului; păreau departe de acei pistolari semianalfabeţi, dotaţi cu cele mai moderne arme din industria de război, cei care‑i saltă pe trecătorii lipsiţi de apărare şi îi omoară doar pentru ca adversarii lor să ştie cât de feroce şi de criminali sunt ei.

Târgul de Carte din Guadalajara a început cu un sfert de secol în urmă, fără prea multe surle şi trâmbiţe, dar a crescut sistematic, fără răgaz, devenind acum o întâlnire internaţională între editori, agenţi, librari, scriitori şi cititori din toate ţările lumii. Succesul său notabil se datorează faptului c‑a ştiut să combine aspectul industrial şi comercial cu cel cultural; funcţionează şi economia de piaţă, dar e şi o pepinieră de activităţi creatoare, la care participă intelectuali şi scriitori de pe întregul mapamond. Târgul de Carte nu se mai desfăşoară acum doar în statul Jalisco. De anul trecut el are loc şi la Los Angeles şi cred că acesta e singurul târg din Statele Unite dedicat exclusiv cărţii în limba spaniolă.

Fără îndoială, e un spectacol frumos, încântător. Dar şi un omagiu adus celor 26 de amărâţi sacrificaţi fără pic de milă în războaiele ticăloase ale traficanţilor de droguri. Căci nimic nu‑i mai departe de moarte, cruzime şi brutalitate ca dragostea pentru cărţi.

---

© EL PAÍS, SL. / MARIO VARGAS LLOSA, 2011

---

Traducerea şi adaptarea de Luminiţa Voina‑Răuţ