Home»NEWSWEEK » Mare şi deştept

Mare şi deştept

2011-12-20 00:00

de

O scrisoare de la un cititor zicea aşa: „Beau 15 halbe pe zi, am 1,90 m şi sunt profesor universitar de fizică teoretică“. Totuşi, mai rămâne de rezolvat o altă chestiune legată de mărime şi inteligenţă. Oare cel mai bun catalizator pentru inovaţie sunt marile companii sau cele mici?
Joseph Schumpeter, care a dat nume acestei rubrici, a adus argumente în favoarea ambelor teorii. În 1909 spunea că firmele mici sunt mai inventive. În 1942 şi‑a schimbat opinia complet: firmele mari sunt mai motivate să investească în produse noi, a hotărât el, fiindcă le pot vinde mai multor oameni şi deci culeg roade mai multe, mult mai repede. Pe o piaţă competitivă, invenţiile sunt repede imitate, aşa încât investiţia unui inventator mic adesea nu este răsplătită.

În prezent, cel de‑al doilea Schumpeter nu mai e la modă: oamenii pornesc de la premisa că start‑up‑urile mici sunt creative, iar firmele mari sunt lente şi birocratice. Dar asta e o simplificare gro­­so­lană, spune Michael Mandel de la Institutul de Politici Progresive. Într‑un studiu recent despre „scară şi inovaţie“, el conchide că economia favorizează acum firmele mari. Mare e din nou la modă, şi este, din trei motive, inteligent.

Mai întâi, spune Mandel, creşterea economică e tot mai mult determinată de ecosisteme mari precum cele care se grupează în jurul iPhone Apple sau al sistemului de operare Android al Google.

Ele au nevoie să fie gestionate de o firmă semnificativă, care are mărimea şi priceperea de a furniza leadership tehnologic.

În al doilea rând, globalizarea răs­plă­teşte mărimea mai mult decât oricând îna­inte. Pentru a culege roadele inovaţiei, nu mai este suficient să fii o companie mare după standardele americane. Trebuie să poţi să te impui în faţa giganţilor din lumea emergentă, dintre care mulţi sunt susţinuţi de ceva încă şi mai mare: statul.

În al treilea rând, multe dintre cele mai însemnate provocări pentru inovatori au de‑a face cu sisteme vaste, precum educaţia şi sănătatea, sau cu probleme uriaşe, precum încălzirea globală. Ca să aduci o schimbare serioasă unui sistem complex, trebuie de obicei să fii mare.

Dacă e adevărat, acest argument are implicaţii profunde pentru decidenţii politici. Guvernele vestice sunt obsedate să promoveze firmele mici şi să stimuleze ecosisteme creative. Dar dacă cele mari sunt elemente‑cheie în inovaţie, de ce să nu ne concentrăm pe crearea unor campioni naţionali? Legislatorii anticorporatişti şi‑au încordat fiecare muşchi ca să împiedice crearea monopolurilor. Dar dacă un gigant corporatist e mult mai probabil să fie mai inovativ decât două firme mai mici, de ce să nu îngădui fuziunea?

Ce‑ar trebui să înţelegem din argumentul lui Mandel? Are dreptate când spune că vechea afirmaţie „mic înseamnă inovativ“ pare învechită. Câţiva dintre campionii noii economii sunt firme care au fost cândva salutate ca mici start‑up‑uri curajoase, dar de atunci au crescut imens, cum sunt Apple, Google şi Facebook. Firmele americane cu 5.000 sau mai mulţi angajaţi cheltuiesc mai mult decât dublu pe lucrător în cercetare şi dezvoltare decât cele cu angajaţi între 100 şi 500. Cele ca Google şi Facebook culeg roade colosale din faptul că sunt creatori şi nu asimilatori de piaţă.

Firmele mari au un mare avantaj în recrutarea celei mai valoroase resurse din ziua de azi: talentul. Ele reuşesc tot mai bine să evite blocajele birocratice: îşi anulează ierarhiile şi sunt deschise ideilor din afară. Procter&Gamble atrage majoritatea ideilor noi din exterior. Sir George Buckley, şeful 3M, firmă cu 109 ani de inovare în spate, susţine că 3M poate combina calităţile creativităţii şi ale mărimii. Firma face o mulţime de experimente mici, ca un start‑up. Dar poate combina tehnologii dintr‑o gamă largă de domenii, iar dacă se aprinde un bec, poate mobiliza resurse vaste ca să‑l ţină aprins.

Totuşi, există două obiecţii la raţio­na­mentul lui Mandel. Prima: deşi marile companii excelează deseori în inovaţia incrementală (adăugând surle şi trâmbiţe unor produse existente), ele sunt mai puţin confortabile cu ideea de inovaţie perturbatoare – genul care schimbă regulile jocului. Marile companii pe care le slăvea J. Schumpeter îngroapă deseori idei noi ce le ameninţă liniile de business consacrate. Mandel crede că va fi nevoie de marile firme pentru a rezolva problemele cele mai presante din sănătate şi educaţie ale SUA. Dar uneori cele mai bune idei pornesc de jos, se răspândesc şi apoi transformă sisteme întregi. Facebook a pornit ca o variantă de a‑i pune în legătură pe studenţii unei universităţi. Acum are 800 mil. utilizatori.

A doua: ceea ce contează nu e dacă firmele sunt mari sau mici, ci dacă cresc. Progresul tinde să vină dinspre companiile cu creştere rapidă. Cele mai bune pot prelua o idee bună şi o folosesc pentru a se transforma pe sine din embrioni în giganţi, în doar câţiva ani – ca Amazon şi Google. Asemenea firme cu creştere rapidă creează o mulţime de locuri de muncă: 1% din companiile din SUA generează aproximativ 40% din slujbele noi.

Politicienii ar trebui, cu siguranţă, să nu mai demonizeze marile firme şi să nu le mai deplângă pe cele mici: economia are nevoie de amândouă. Dar ar trebui să nu permită ca proaspăta apreciere faţă de marile companii să degenereze într‑o tentaţie de a alege campioni naţionali – aceştia înhaţă de obicei subvenţii şi nu permit accesul altora mai mici şi mai inovatoare. Şi nici nu ar trebui să înceapă să tolereze monopoluri.

Cheia promovării inovaţiei (şi a productivităţii în general) stă în a lăsa noile firme viguroase să ajungă mari, iar pe cele vechi şi ineficiente să moară. În această privinţă, Schumpeter nu şi‑a schimbat niciodată opinia.

„Schumpeter“ este comentariul pe teme de inovaţie al revistei britanice „The Economist“.

---

Publicat sub licenţă exclusivă „The Economist“

---

Traducerea şi adaptarea de Şerban Enescu