Home»Llosa » Ordinea spontană

Ordinea spontană

2012-02-07 17:03

de

Negro Cucaracha (gândacul negru – n.r.) a fost unul dintre şefii indiscutabili ai închisorilor din Lima ani la rând şi aflu că trupul lui e brăzdat
de cicatrice de la numeroasele lovituri de cuţit primite în vremurile tulburi pe care le‑a trăit. E un brunet înalt, vânjos, de vârstă incertă, în faţa căruia oamenii se dau în lături, lăsându‑l să treacă, ca pe un fluviu nestăvilit. Mi‑a fost dat ca gardă de corp şi nu înţeleg de ce, fiindcă în zona asta din La Victoria mă simt mai în siguranţă decât în Barranco, cartierul în care locuiesc şi unde atacurile armate sunt relativ frecvente.
Negro Cucaracha este acum un om paşnic şi religios. A devenit bisericos, umblă cu o Biblie în mână şi în lunga noastră plimbare îmi recită psalmi şi îmi vorbeşte despre mântuire, căinţă şi izbăvire cu acea siguranţă a creştinului habotnic, care mereu mă cam scoate din sărite.
Gamarra începe unde se termină Mendocita, acum un sector din La Victoria, cu o clasă medie modestă, unde, în primul meu an de studenţie, 1953, am participat la un sondaj ce verifica structura socială a celui mai sărac şi mai violent cartier al Limei de pe vremea aceea, de curând populat cu ţărani care coborau din munţi în căutare de lucru.

Mendocita s‑a dezvoltat mult de pe vremea aceea, dar un adevărat miracol al dezvoltării îl reprezintă Gamarra învecinată, paradis al lipsei de reguli şi al capitalismului popular, superb exemplu a ceea ce Friedrich A. Hayek numea ordinea spontană.
În aceste câteva cvartale – a căror densitate demografică în aceste ore ale dimineţii îmi aminteşte de un muşuroi de furnici – se produce mai multă bogăţie şi au loc mai multe tranzacţii comerciale decât în oricare alt loc din Peru. Iar pe aici n‑au trecut nici statul, nici vreun guvern, nici creditele bancare, nici normativele Perului oficial. Tot ce creşte în jurul meu cu un dinamism înnebunitor e creaţia unor oameni săraci şi nevoiaşi care, fugind de foame, nesiguranţă şi violenţă, şi‑au abandonat satele andine şi, cum n‑au găsit în capitală munca pe care o căutau, au fost nevoiţi s‑o inventeze.
Am venit aici, căci cu câteva zile în urmă un prieten de‑al meu – un om de afaceri care cunoaşte bine Gamarra – mi‑a spus câteva lucruri  despre oamenii locului care m‑au stupefiat. Mi‑a vorbit despre un om din Puno – căruia eu o să‑i zic Tiburcio – pe care l‑a văzut sosind de la Lima când era foarte tânăr, purtând poncho şi opinci în picioare, care a supravieţuit vânzând acadele pe stradă, iar care acum închiriază magazine şi ateliere manufacturiere pe aceste străzi, în valoare de două milioane de dolari pe lună. Nu exagera câtuşi de puţin. Tiburcio
e unul dintre barosanii cartierului. Deţine opt clădiri, multe magazine şi ateliere, iar de curând are şi o fabrică de etichete în Mexic.
Omul mă primeşte în cea mai modernă clădire a lui şi‑mi arată orgolios o fotografie panoramică a satului său minuscul, de pe malurile lacului Titicaca, unde s‑a născut. Vorbeşte o spaniolă corectă, cu timbru aymara, şi degajă energie şi optimism prin toţi porii. Cum de‑a reuşit? Muncind zi şi noapte, economisind cât putea şi dormind pe străzi la început. L‑au ajutat alţi oameni din Puno care reuşiseră deja şi de aceea şi el îi ajută pe cei care sosesc la Lima, având drept unic capital voinţa de a izbândi. Mă asigură că banii pe care‑i împrumută
îi sunt înapoiaţi în proporție de 99%. „M‑au înşelat de mai puţine ori decât degetele de la cele două mâini“. A crescut atât de mult, încât acum încearcă să oficializeze cel puţin o parte importantă din afaceri şi de aceea l‑a angajat ca manager pe primul bancher care i‑a deschis
un cont curent. Puţine tranzacţii din Gamarra se fac pe baza unui contract scris. Important e aici cuvântul, care e sfânt, iar cel care‑l încalcă plăteşte: i se închid toate uşile şi devine un ciumat. Tot ce‑i mai rămâne acestuia de făcut e să plece şi să nu se mai întoarcă niciodată în aceste ţinuturi! Pretutindeni mi se spune că delincvenţa e mai mică aici în comparaţie cu alte cartiere şi puţini proprietari de magazine şi clădiri au gardă de corp. Preţul terenului atinge cifre astronomice. Prietenul meu îmi jură că, deşi pare imposibil, aici s‑a vândut un teren chiar în centrul Gamarrei cu 28 de mii de dolari metrul pătrat! Deci mai scump decât în cele mai bogate cartiere din New York, Frankfurt, Zürich şi Tokio!
Aici se vând de toate, dar mai ales stofe, pânzeturi şi haine confecţionate în atelierele din cartier. Sunt sute de ateliere, dotate cu maşini moderne şi o mulţime de lucrători de ambele sexe ţes, taie, cos şi împachetează într‑un ritm ameţitor, ascultând uneori huaynos şi muzică
chicha (originare din Munţii Anzi – n.r.) la difuzoare date la maximum. Unele ateliere sunt la înălţime, având o privelişte panoramică asupra centrului oraşului şi a dealurilor din jur, altele sunt în subsoluri arhipline, la patru‑cinci metri sub pământul capitalei. Dimineaţa şi  după‑amiaza un adevărat convoi de camioane, camionete, maşini, chiar şi căruţe şi motociclete, transportă toată această marfă în întreaga ţară şi chiar în străinătate. Unul dintre cele mai pline magazine e cel al lui don Moisés (nici acesta nu e numele lui adevărat). E unul dintre cei mai vechi şi mai respectaţi negustori din cartier. Toţi vorbesc despre el cu respect şi gratitudine. Nu e un localnic, ci un creol, unul dintre  puţinii oameni care reprezintă Lima în acest Peru în miniatură care e Gamarra. După spusele lui, acest centru comercial s‑a ivit în anii
şaizeci, când unii au făcut o observaţie interesantă: camioanele care transportau animale şi articole de panificaţie la angrosişti se întorceau goale în centrul ţării. S‑au gândit atunci să folosească acel transport pentru a trimite marfa în satele lor şi uite aşa a prosperat afacerea care avea să transforme acest crâmpei din vechea Limă în iureşul de muncă şi bogăţie care e acum. Afaceriştii şi negustorii din Gamarra sunt nişte liberali, fără măcar să ştie. N‑au încredere în stat şi în guvern şi repetă ca o mantră: „De ne‑ar lăsa să muncim!“. Acum se plâng de dispoziţia care a interzis temporar – menţinând şi câteva restricţii – importul firelor din India, o măsură care, spun ei, a fost obţinută prin lobby de producătorii de fire naţionale, mai scumpe şi mai puţin variate decât cele pe care le aduceau din Bombay sau din Kerala. Această măsură măreşte costurile şi îi favorizează pe fabricanţii columbieni, cei mai mari concurenţi ai lor pe piaţa manufacturieră naţională şi americană.  Deci ce şi‑ar dori ei? Să se deschidă graniţele, iar globalizarea despre care se vorbeşte atât să devină o realitate şi în Peru. Orele petrecute în Gamarra mă învaţă mai multe lucruri despre Perul contemporan decât numeroase studii despre el. La alegerile de anul trecut, când şi‑au dat seama că săracii din Peru îl vor vota pe Ollanta Humala, clasele conducătoare (care n‑au condus niciodată nimic, trăind aproape mereu doar din afaceri) au intrat în panică şi, crezând că avea să vină la putere un al doilea Hugo Chávez, au susţinut‑o din răsputeri pe Keiko  Fujimori, fiica dictatorului condamnat la 25 de ani de închisoare pentru crime şi furt. Şi, cu toate astea, ea a pierdut alegerile. Humala şi‑a respectat întocmai programul de guvernare promis în cel de‑al doilea tur de scrutin, adică să menţină democraţia şi politicile de piaţă care au făcut ca Peru să cunoască în ultimii unsprezece ani o dezvoltare fără precedent în istorie. De ce preşedintele Humala s‑a distanţat de Hugo Chávez şi a adoptat politica unor ţări ca Brazilia, Uruguay sau Columbia? La mijloc a fost nu atât conversiunea ideologică, cât percepţia lui clară asupra realităţii: pentru ca incluziunea socială – obiectivul lui primordial – să devină posibilă, e absolut necesar să existe bogăţie şi locuri de muncă şi în acest sens nu‑i altă cale decât cea urmată de bărbaţii şi femeile din Gamarra! Prin experienţa lor, aceşti oameni au descoperit ceea ce mulţi conducători ai stângii, orbiţi de ideologie, refuză să accepte: că adevăratul progres social nu trece prin etatism sau prin colectivism – elemente inseparabile mai devreme sau mai târziu de dictatură – ci prin democraţie politică, proprietate privată, iniţiativă individuală, comerţ liber şi pieţe deschise.
Peru a pornit pe calea cea bună şi nici dreapta fujimoristă, nici stânga obtuză şi anacronică nu‑l pot abate deocamdată de la ea.

Traducerea și adaptarea de Luminița Voina‑Răuț