De ce mai ies oamenii în stradă?

• Foto

Una dintre cele mai nepotrivite ieșiri în timpul acestor manifestări nu a fost nici a lui Emil Boc, nici a lui Igaș, ci a lui Ion Țiriac, marele om de afaceri care nu uită niciodată să spună cât de mare e. De ce spun asta? Pentru că, deși nu e încă explicită, dimensiunea „occupy“ sau „indignados“ a mișcărilor din București, ea nu e deloc neglijabilă. Ba mi se pare ca fiind componenta vitală a mișcării. Dacă te uiți din elicopter, senzația este una de protest politic clasic. Au ieșit niște „ciumpalaci“ care nu‑i mai vor pe unii la putere. Însă e extrem de superficial unghiul. Inutil de spus, nu am naivitatea să afirm că în Piața Universității s‑ar fi declanșat vreo revoluție. Dar asta nu exclude nuanțe antisistem importante.
Exact asta nu înțelege Țiriac, care îi vorbește de sus „poporului“ și explică el cum plătește milioane de taxe și trebuie să fie apărat de  protestatarii „penibili“. Ei bine, unul dintre motivele pentru care s‑a ajuns aici este și aroganța nesfârșită a bogatului român (care a și ocupat decenii, eventual, o casă de la RA‑APPS cu chirie modică). Textul absolut universal cu care întâmpină marele capitalist român orice încercare de dialog cu cei de sub el este următorul: eu îți dau jobul, eu vă dau taxe, fiți recunoscători.

Ca să înțelegem mai bine Piața, aceasta e una dintre chestiunile vitale: locul de muncă nu mai trebuie să fie un privilegiu. Sunt oameni care muncesc de un deceniu ca „zilieri“. Dacă nu înțelegem cât de precară le e condiția, atunci discutăm politică degeaba. Am auzit cele mai multe plângeri legate direct de felul în care oamenii își duc viața ca salariați sau ca angajați cu ziua. Cam așa sunau foarte multe și din plângerile indignaților din Spania. Unul spunea foarte simplu: vreau să trăiesc ca tatăl meu, adică acea generație care a prins ceva din  beneficiile wellfare state‑ului, drepturi mai multe și salarii sigure. Așa ceva e de neconceput azi pentru politicienii și economiștii de la putere.

Capitalismul capătă o nouă față. Mai ales după exemplul chinez, observă același Zizek, se pare că devin o rețetă polarizarea averilor și distrugerea ierarhiilor sociale: nu ai burghezie, nu ai ierarhie stabilă; nu ai ierarhie, umilința în raporturile sociale devine din ce în ce mai adâncă. Limbajul se schimbă de vreo cinci ani incredibil, inclusiv în revistele de business. Postul public britanic face materiale documentate despre rupturile sociale între salariatul mediu și bogații londonezi. Lumea acceptă din ce în ce mai ușor un discurs mai radical de denunțare a acestor inegalități. În stradă sunt foarte mulți oameni vulnerabilizați complet și ajunși iarăși în definiția proletariatului de secol XIX – nu întâmplător Marx a redevenit cel mai fierbinte autor al momentului.

Revenind, ar fi cea mai mare prostie ca puternicii financiari ai zilei să nu înțeleagă că „josbăsescu“ e doar o suprafață tradițională pentru un protest de tip nou. Poate din lipsa de educație a protestului oamenii nu leagă încă puterea politică și puterea economică (cele două s‑au strâns unit și s‑au protejat disperat pe timp de criză delocând toate datoriile în jos pe scara socială), dar legăturile se fac deja. În Piața  Universității se strigă și „nu vrem guverne conduse de concerne“. „Încrederea investitorilor“ este deja un vers insuportabil din poezia puterii. Imaginea acelui singur protestatar pe scările primăriei în Baia de Arieș este iconică. Omul a intrat în direct la televiziuni și a vorbit incredibil de coerent. Pentru că făcea o diferență netă între „muncă“ și „loc de muncă“. Moderatoarea îl întreabă „dumneavoastră de când nu mai munciți?“. Iar el răspunde: „Eu muncesc zi‑lumină de douăzeci de ani, dar numai cu ziua. Nu mi‑am găsit un loc de muncă“. De muncă se găsește întotdeauna, locuri de muncă se găsesc din ce în ce mai puține. Ceea ce înainte era un job full‑time, acuma poate fi încadrat ușor la o „colaborare“ sau la un contract pe „perioadă determinată“. Au apărut „colaboratori“ inclusiv în domeniul siderurgic, am auzit din Galați. Te duci, muncești de rupi două zile pe săptămână și apoi aștepți o nouă colaborare. Ce nu înțeleg mai‑marii politici sau financiari ai zilei este exact acest respect pentru „locul de muncă“. Un om din popor muncește oricum, nu are încotro. Un cetățean adevărat are loc de muncă, adică drepturi. Nu trebuie să‑i scoată nimeni ochii pentru asta.

___________________________________________
Costi Rogozanu este editor la voxpublica.ro,
blog colectiv lansat de F5, divizia de new media
a trustului Realitatea Media