Home»NEWSWEEK » Pierdut în politică

Pierdut în politică

2012-02-07 18:00

de

Se pare că 2012 ar putea fi Anul Tehnocraților. Această modă nu a debutat de fapt la Atena sau Roma, deși formarea noilor guverne din aceste capitale europene a relansat acest termen. Ce au în comun Lucas Papademos și Mario Monti nu este doar faptul că nu sunt lideri de partid obișnuiți, ce se bazează pe o majoritate guvernamentală. Ideea principală este că ambii sunt experți. Și-au petrecut carierele în mărețe turnuri de fildeș academice sau în instituții din elita birocratică – bănci central și comisii supranaționale –, nu jos, în cușca cu urși a politicii democrate.

Nici idealul unei conduceri tehnocrate nu este nou. Între cele două războaie mondiale, Europa a văzut numeroase „cabinete de experți“, atunci când s-au prăbușit coalițiile multipartite. Și nici măcar nu este un fenomen pur european. În Asia postcolonială, Singapore a fost principalul exponent al guvernelor de tocilari. În zilele noastre, cartierul general mondial al tehnocraților pare să fie la Beijing, acolo unde conducerea chineză este aleasă în cadrul unui proces complet opac, prin mașinațiuni ale aparatului partidului unic.

Acum, tehnocrația a sosit și în Statele Unite. O mare parte a atracției exercitate de Mitt Romney ca potențial candidat la președinție stă în faptul că reprezintă chintesența tehnocratului american.

Dacă-i citești curriculum vitae, segmental privind educația nu putea conține mai mult pentru a propaga competență managerială: omul a absolvit atât facultatea de drept, cât și cea de afaceri de la Harvard. A bifat fiecare căsuță pe care o pot oferi Statele Unite unei persoane compulsive de activă, avansând cu o precizie de laser spre o execuție win-win (așa vorbesc tehnocrații). A construit de la zero un business de succes în zona de investiții financiare, Bain Capital. A dus la bun sfârșit un eveniment public major, Jocurile Olimpice de iarnă de la Salt Lake City. A fost guvernator al unui stat american – locuiesc în Massachusetts și pot spune că nici măcar oponenții lui politici nu pun la îndoială aptitudinile lui Romney. Și, în ciuda unor recente critici în presă și lunilor cât a fost atacat de rivalii pentru nominalizarea republicanilor la președinție, Campania lui merge la fel de cursiv ca o diagram McKinsey încrucișată cu un motor BMW.

Pentru genul de oameni care își petrec cariera în interiorul unor instituții de elită, direcția tehnocrată este binevenită. Deciziile privind politica economică, se gândesc ei, sunt prea dificile ca să fie încredințate unor reprezentați aleși de cetățeni. Și dacă este firesc să încredințezi politica monetară unor experți numiți la băncile centrale, atunci de ce să nu acționezi la fel în cazul politicilor fiscale? Până la urmă, alegătorii nu vor susține niciodată genul de măsuri dure care sunt necesare pentru a stabiliza bugetele occidentale. Ei vor acum dulceață, plătită cel mai devreme în 30 de ani. De aici și deficitele noastre cronice. Dar e o șmecherie la mijloc. Sacrificiile pe care trebuie să le facem sunt obligatoriu dureroase: priviți prin ce trebuie să treacă acum Grecia și Italia. Și totuși, oamenii pot tolera pierderi de locuri de muncă, reduceri de cheltuieli și creșteri de taxe dacă sunt convinși că, într-un viitor previzibil, va urma o răsplată. Cum să-i convingi că așa va fi? Singura cale este leadership-ul politic. Iar asta înseamnă discursuri inspiraționale și discuții la gura sobei.

Tehnocrații sunt total pe dinafară la așa ceva.

Gândiți-vă puțin: care este cea mai mare slăbiciune a candidatului Mitt Romney (în afară de faptul că este un multimilionar care plătește un impozit „efectiv“ de 15%)? Răspunsul este că omul are tot atâta fler retoric ca o prezentare Power Point. În ciuda anilor de practică și, fără îndoială, a celei bune echipe de pregătire pentru vorbit în public de pe planetă, pur și simplu nu poate să stea în fața unui pupitru fără să se transforme în propria versiune de lemn pur, care emite mesaje stranii preînregistrate, prin intermediul unui imitații umane de pe planeta Vulcan. Și dacă se descurcă prost cu un text în față, fără el e și mai dramatic.

Intră în scenă Ron Paul. În lunga lui carieră, dr. Paul a livrat mulți copii, articole, discursuri. Dar nu a condus nimic niciodată, cu excepția unei campanii politice. Este cel mai rău coșmar pentru orice tehnocrat, deoarece crede în chestii smintite precum standardul aurului sau izolaționism. Dar mulți oameni obișnuiți adoră pur și simplu acest gen de politici economice de modă veche austriacă, preparate în casă.

Este clar că Mitt Romney nu va pierde nominalizarea republicanilor în fața lui Ron Paul. Dar spaima care macină Washingtonul conservator este că Paul nu va ieși din scenă cu grație. Lumea își amintește cum a candidat în 1988 din partea Partidului Libertarian, atrăgând jumătate de milion de voturi. Umblă vorba că ar putea face la fel și acum.

Orice alt candidat suplimentar de dreapta în cursa prezidențială din toamnă ar fi mai mult decât dezastruos pentru Romney. Și va demonstra limitele abordării tehnocrate în politică. Alegătorii americani vor un guvern competent, dar au nevoie să fie convinși să înghită medicamentele pe care le prescriu uneori guvernele competente. La fel ca în Europa cea lovită de austeritate, populiștii așteaptă în culise, gata să-și livreze discursul de inflamare a mulțimilor. Poate că, până la urmă, 2012 se va dovedi anul lor.
______________________________________

Niall Ferguson este profesor de istorie la Universitatea Harvard, senior research fellow la Colegiul Jesus de la Oxford și senior fellow la Hoover Institution, Stanford și scrie periodic în Newsweek.
Traducerea și adaptarea de Șerban Enescu